Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

25. Iubind în cătuşe (Mihai)

„Iubirea... anafură pe care ar trebui să o primim în genunchi, 

cu aceste cuvinte de umilinţă în inimă şi pe buze: Domine, non sunt dignum (Doamne, nu sunt demn)."Oscar Wilde

Mihai Ulmu doarme în mijlocul unor oameni deznădăjduiţi şi e unicul care visează.

Numără pe tavanul barăcii stele, şi nu urme de muşte. Becul are pentru el tremur de luceafăr. Se simte pe cele câteva scânduri – al patrulea prici de sus – ca în adolescenţa sa, culcat cu faţa către cer pe o plută dusă de Răut.

Se gândi la sine într-un fel în care nu se mai gândise până atunci. Inventase demult o femeie pe care s-o iubească, ce semăna cu Beatrice-Margareta-Veronica-Laura, dar pe care n-o întâlni nicicând. Pe când ea respira, locuia, trăia alături, atât de cerească, atât de pământeană.

Descoperea, surprins, cu fiecare clipă trăită că ele, cărţile, niciodată nu seamănă cu viaţa adevărată. Că acestea fac din nişte adevăruri vii nişte adevăruri moarte.

Pe când era student, se mai întâlnise cu fete. Fete frumoase, dar se simţise cu ele singur. Niciuna nu pusese stăpânire pe imaginaţia sa.

În relaţiile lui cu preafrumoasele colege de facultate, încercase mai degrabă emoţii intelectuale.

Acestea îi creaseră impresia că lucrul cel mai important pentru ele era să nu fie singure: se măritau la întâmplare, fără să creadă prea mult în sentimentele lor.

Avusese la Iași o prietenă, el era student în anul cinci, dânsa – în anul întâi, fiica unor profesori, care venea, ea, la întâlnire cu flori. Poate şi din motivul că domniţa se îndrăgostise până peste urechi, el devenise excentric în relaţiile lor.

Ne întâlnim mâine la ora paisprezece şi treizeci şi şapte de minute.

De ce tocmai la această oră?

Ea nu l-a întrebat niciodată. Dar Miţa, aşa o chema, venea la timp, „la treizeci şi şapte", pe când el întârzia. La o întâlnire a întârziat cu cinci ore. Când sosise, ea îl mai aştepta sub orologiul gării.

Îi dădea rendez-vous-uri în zori de zi sau la căderea nopţii, prin cimitire, în parcuri singuratice, pe străzi patronate de prostituate, în săli de judecată.

Şi ea venea de fiecare dată.

Dar într-o seară Miţa n-a mai sosit la întâlnire. Dar nici el n-o mai căută. Pe urmă avea să afle că se căsătorise cu un militar. Şi când o mai zărea pe culoarele facultăţii şi-i dădea „bună ziua!", ea se prefăcea că nu-l cunoaşte, grăbindu-se către aulele unde-şi avea orele sau către cazărmile unde se mutase cu soţul ei.

Marea pasiune pentru cel mai deştept şi mai chipeş student de la Litere i se mai temperase şi ea, nemaisuportând umilinţa chemată, cum credea Mihai, să-i pună la încercare sentimentele, se mărită cu primul ieşit în cale. Aceste lucruri avea să i le povestească o prietenă de-a Miţei pe care o întâlni întâmplător în faţa Catedralei mitropolitane, unde aceasta intrase să plătească slujbe ca să poată susţine următorul examen de la facultate.

Cunoscând bucuria de a răsfoi cărţile şi tristeţea de a privi lumea prin geamurile sălilor de lectură, Mihai nu găsi în preajma sa femeia de care cărţile bibliotecilor erau pline. Poate că nu o căută îndeajuns, se gândi. Dar, după câteva decepţii sentimentale, renunţă la dorinţa de a o mai afla.

Şi la Poiana i se păruse că cea mai divină ocupaţie e să aştepţi o femeie care nu va veni niciodată, pe care n-o vei găsi niciodată şi pe care o vei clădi în continuare din nădejde şi vis, ca Dumnezeu pe Eva, femeia dintâi, din coastă de bărbat şi din faguri de lut ce palpită.

Faptul că o văzuse, dar nu o observase la Poiana, îl puse pe lipsa lui de imaginaţie. Nu-şi putuse închipui că femeia din vise putea trăi undeva aievea, atât de aproape de el. Nu bănuise că în una din acele Cenuşărese obişnuite cu munca ogoarelor, cu viaţa de zi de zi a unei țărănci, se ascundea ea, Prinţesa inimii sale.

O compară pe Maria Răzeşu cu Jeanne d'Arc, cu Héloïse, cu toate femeile puternice ale istoriei. Dar ea era mai tare. Pentru că marea lui iubire, pe care el o căută prin lumea toată – când, se ştie, iubirile mari nu se caută, te găsesc ele −, îl află aici, la marginea pământului.

O iubire ca un cutremur. Ca o spaimă. Ca o cădere într-o fântână adâncă. Sau – ca o prăvălire în cer. Totală. Fără rezerve. Fără discernământ.

În timp ce ea ştia totul despre el, Mihai ştia atât de puţine despre ea. Maria. Maria. Ştia doar cum o cheamă. Ştia că acesta e numele femeii pe care o visase.

De multe ori i se părea că Maria nu e decât un rod al imaginaţiei sale, întâlnirea cu ea, ca şi evadarea lui, nefiind decât un vis – de cele pe care le au frecvent prizonierii din lagăre pentru ca să poată supravieţui −, că reali sunt doar temnicerii, câinii, taigaua, frigul – vis din care îi era frică să nu se trezească sau şi mai frică să nu-l uite ori să nu fie el cel uitat, expulzat de vis din vis.

S-a întâmplat ceva cu el, ceva care semăna cu o ruptură de viaţă, când ce-a fost nu mai poate avea importanţă decât în măsura în care participă la ce va fi, o sfidare dureroasă şi, totodată, plină de bucurie.

Medita asupra zilelor când se aflară împreună. Le dezghioca clipă de clipă, reconstituindu-le mereu de la capăt. Îi analiza toate spusele, jumătăţi de propoziţii, mai degrabă respiraţii decât articulaţii, căuta dedesubturi acolo unde acestea nu puteau fi şi toate în viaţă deveniră, brusc, comparabile cu ea, toate – până şi vidul – se făcură măsurabile, şi datorită apariţiei ei – din visele proprii? din cer? din nicăieri? – destinul lui Mihai Ulmu căpătă alte contururi, care-i adăugară sens, unul plin de profunzime şi omenesc.

Îşi amintea frazele pe care le rostise, cele mai banale din lume, care nu spuneau nimic sau aproape nimic, dar cât de minunate erau. Acele fraze care nu spuneau nimic spuneau totul. Le repeta în gând la nesfârşit, căutând să pătrundă ce taină ascund acele îmbinări de cuvinte: „Ce fericită sunt!", „Plouă de sus!", „De multe ori mă întrebam ce viaţă duci, ce faci?!", „N-am iubit pe nimeni atât..."

Era ca şi cum nu se gândea la ea. Era ca şi cum o gândea pe ea.

Ea avea 18 şi el − 25 de ani.

Ea era prima dragoste a lui.

El era prima dragoste a ei.