Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

41. Tatuaje

„Suferinţa nu este răul." 
Ioan Gură de Aur

Tatuajul era o practică obişnuită între deţinuţi.

Tatuaje îşi făceau şi bărbaţii, şi femeile.

Credeau că simbolurile suprapuse pe anumite părţi ale corpului le aduc noroc.

Popoarele din Siberia le făceau împotriva vrăjilor şi ca mijloc de apărare contra bolilor.

Deţinuţii însă le foloseau mai mult contra uitării.

Cei mai mulţi îşi scriau ostentativ numele, mai ales pe dosul palmei, pe braţ, pe umăr, să se vadă că nu şi l-au pierdut de tot. „Pictorii" de carne vie aveau mult de lucru.

Pentru o ţigară ori o lingură de terci executau orice moft.

Tatuajele erau făcute la comandă: dragoni stilizaţi aplicaţi într-un anume fel, încât zici că zboară atunci când mişti braţul sau umărul pe care a fost localizat, lupi cu botul însângerat, scene istorice pictate pe tot corpul, perversul diavol tasmanian aplicat, de regulă, în zone intime, strofe de poezii, adrese, nume, tot ce doreşti.

Temnicerii închideau ochii la această „îndeletnicire huliganică" a deţinuţilor, pentru că se întâmplaseră cazuri când pe unii dintre cei care coborâseră în mine şi fură striviţi de prăbuşiri de subterane, de multe ori, să-i poată recunoaşte doar după tatuaje.

Fiecare baracă avea „pictorul" ei de carne vie, gata să înveşnicească pe oricine.

Cum găseau ace şi cerneală, numai ei ştiau.

Cernelurile erau făcute din cărbune, funingine şi fierturi din rădăcini de copac.

Ele erau introduse sub piele cu ajutorul unor ace sau cu vârful ascuţit al unui os de peşte.

„Pictoriţa" din baraca mămicilor de la Şirokaia Poleana, Liuba Krig, o infractoare care născuse şi ea de curând, a întrebat-o într-o zi pe Maria:

Tu nu vrei să te pictez?

Pentru ce?

Atunci când Olga Naghina a ars aproape toată, împinsă sau căzută întâmplător în cuptorul de minereuri, a fost recunoscută după numele pe care i-l tatuasem eu pe mână. Când soldaţii din escortă au găsit în taiga o bucată de cadavru, mâncat de lupi, după însemnul făcut de mine s-a constatat că aparţinuse Tanei Vetrova din baraca 7.

E dureros? se interesă Maria.

Nu. Dacă masezi bine pielea, nici nu simţi.

Bine. O să mă gândesc.

Din acea clipă Maria a început să mediteze la acel joc de-a nemurirea.

Într-o zi s-a apropiat de Liuba şi a rugat-o:

Împrumută-mi ustensilele tale şi tuşul pentru o seară.

Cu ce mă vei plăti?

Cu lacrimi. Numai ele mi-au mai rămas.

Ea zâmbi şi i le cedă.

Tuşul e preparat din coajă de cedru fulgerat şi acul e nou.

În curând Mircea urma să împlinească doi ani. Asta însemna că se vor despărţi pentru totdeauna. Când o vedea, alerga spre ea şi-i cuprindea picioarele. Maria îl săruta, îl alinta, îi vorbea. Semăna cu Mihai, dar şi cu ea, dar şi cu părinţii ei, dar şi cu consătenii ei, pentru că oamenii împrumută, de regulă, trăsăturile celor pe care i-au iubit mai înainte de a-i cunoaşte şi pe care i-au aşteptat să se nască.

În acea seară Maria l-a luat pe Mircea în braţe, l-a mângâiat, l-a aruncat de mai multe ori în sus către tavan, făcându-l să râdă, apoi i-a desfăcut mâneca şi i-a frecţionat îndelung până la durere locul dintre încheietură şi cot de pe mânuţa stângă.

În capătul coridorului se afla o cameră de baie folosită deopotrivă de infirmiere şi deţinutele-mămici, în care acestora din urmă li se permitea să-şi ducă şi copiii.

Maria pătrunse în cămăruţa friguroasă, trase zăvorul după ea, îşi aşternu pufoaica pe duşumeaua de ciment, iar pe pufoaică îşi aşeză băieţelul.

Când înfipse acul abia-abia, Mircea tresări şi începu să plângă. Maria plângea şi ea. Dar nu se opri din lucrul ei. Cerneala de pe braţ îl sperie pe copil şi el prinse să smiorcăie şi mai tare. Dar când infirmierele începură să bată alarmate cu pumnii în uşă şi să strige: „Deschide, Răzeşu!", copilul tăcu. El îşi învinse suferinţa şi cu ochii bulbucaţi de lacrimi urmărea ce face mama lui, ascultând atent vocile de după uşă. Ea, femeia care are cea mai mare grijă de el, nu-i putea face vreun rău, cum i-ar fi putut ea face rău?!

Copilul şi-a ţinut buzişoarele lipite strâns, până pe braţul lui a apărut un nume, pe care îl va descifra mult mai târziu: M i r c e a, când, rememorându-şi ca prin ceaţă una dintre primele amintiri ale vieţii sale, va realiza că răul şi durerea nu totdeauna sunt lucruri identice.

După ce mămica lui i-a încheiat mâneca şi a tras zăvorul, peste ei au dat buzna nişte femei speriate.

Ce faci aici, Răzeşu?! Am crezut că ai de gând să-l omori, înainte de a vă despărţi. Am avut şi cazuri din astea.

Maria îl ţinea strâns la piept, ca pe cea mai scumpă comoară a vieţii sale.

Puiul mamei, iartă-mă! a şoptit ea, cuprinzând trupul lui micuţ, care se resemnase şi în care auzea cum viaţa palpită, cu flacără sporită.

A doua zi copilul împlini doi ani şi Maria, cu toate protestele, ţipetele, strigătele ei disperate, a fost întoarsă înapoi în lagărul de femei, iar băiatul – trimis la Colonia‑Creşă Nr. 3, situată la o distanţă de circa zece kilometri de „Zarianka-6".

Acea zi a fost cea mai tristă din toată viaţa ei.