Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

34. Cântec de gotcan

„A iubi înseamnă a suferi, dar înseamnă a şi trăi."
Benjamin Constant

Maria s-a trezit în zgomotul unor lovituri în perete.

Pe urmă a auzit de undeva din pinişte o bătaie de toacă de mănăstire când cheamă la liturghie, întâi cu sunete mai rare, apoi mai dese.

Cioc-cioc-cioc!

Aici răsună un pocnet ca de şampanie, urmând nişte şuierături de coasă ce lunecară prin iarbă.

Era cântecul unui gotcan.

Maria a coborât din pat şi a ieşit în coridor.

Uşa de la intrare era închisă din interior cu zăvorul.

Paznicii, câteva femei înarmate, de regulă băute, stăteau în camera lor.

Închisoarea pentru gravide de la Şirokaia Poleana era păzită mai relaxat. Aici nu se întâmplase niciodată vreo evadare. Şi-apoi până unde poate fugi o femeie care urmează să nască de la o zi la alta sau una cu pruncul în braţe?!

Se furişă ca o umbră pe sub pereţii barăcii. Până la poartă erau câteva sute de metri. Închisoarea nu avea câini, turnuri de pază, escortă, ci doar o cameră de gardă. Se strecură tupilându-se pe sub geamurile luminate. Soldaţii jucau cărţi la o masă.

Poarta mai mică, prevăzută pentru personal, era încuiată. Porţile mari, pentru camioane, aveau câteva zăvoare puse pe dinăuntru. Le trase atent ca să nu facă zgomot, întâi pe unul, apoi pe celălalt, iar când împinse încet porţile de fier, ca să se poată strecura printre ele, cineva de dincolo, din întuneric, o apucă de braţ.

Era Mihai.

Alergară tăcuţi, ţinându-se de mâini, ca să se îndepărteze cât mai repede de acel loc.

Era o oră de după miezul nopţii.

Luna urma să iasă mult mai târziu, iar ei trebuia să i-o ia înainte.

Degrabă ajunseră la Kolâma. Râul care curgea prin întuneric avea ceva în el din pulsaţia pământului. El parcă le spunea celor doi cu murmurul său, atunci când izbea pietrele sau malul de lut: iată-mă, sunt alături, fiţi cu băgare de seamă, eu stau între voi şi moarte, dar eu vă sunt prieten, nu duşman.

După ce parcurseră, aproape alergând, mai mulţi kilometri, când luna răsări deasupra pinilor verde ca o şopârlă, fugarii se opriră. Se sărutară cu patimă, ca doi evadaţi dintr-o închisoare.

M-am gândit în fiece clipă la tine, i-a zis Mihai printre sărutări.

Maria semăna cu un copil care vrea să plângă şi plânsul nu-i vine:

Mi-a fost foarte dor de tine...

Râul clocotea în preajmă şi aerul năpădit de lumina lunii împrăştia prospeţime.

Să mergem, a spus Mihai.

Iar spre Alaska?!

Nu, într-acolo calea e plină cu ambuscade... S-o luăm spre Ural... Să sperăm că nu ne vor căuta în direcţia aceasta... Iar de la Ural... nici zece mii de kilometri... şi suntem la Poiana.

Azi-mâine, trebuie să..., a zis Maria arătând spre burta ei.

Ştiu. De aceea am şi venit. Am făcut-o pentru copilul nostru. Am ţinut ca el să se nască în libertate.

Mihai se gândi mult la această decizie a sa. Îşi primejduise viaţa lui şi a Mariei, dar era foarte important pentru el, pentru ei amândoi, ca pruncul lor să se nască liber.