Iubire desenată

Capitolul 1

beep beep beep

Îmi deschid leneşă ochii. Încă mă ustură. Nici nu mă miră, adică m-am culcat destul de târziu aseară.

În fine, mă ridic în capul oaselor cu dureri de spate şi de gât ceea ce înseamnă că am dormit cam strâmb. Dar acum se pare că voi avea şi dureri de cap din cauza ceasului deşteptător.

Ceas idiot, ai noroc că nu dorm cu fereastra deschisă că altfel învățai de mult sa zbori. Gândesc după care apăs pe butonul de oprire.

Niciodată nu îmi pun alarma pe telefon pentru simplul fapt că până acum am spart vreo trei sau patru ceasuri deşteptătoare în perete. Acesta scapă de data asta.

Îmi întind uşor oasele simțind cum pocnesc câteva, după care mă ridic şi mă duc la fereastră. E înnorat afară şi e cât pe ce să înceapă să plouă. Măcar norii îmi înțeleg starea şi par să plângă şi ei alături de mine. Dar şi ei sunt la fel ca oamenii. Vin, stau şi pleacă fără să spună nimic, călătorind peste mări şi țări, lăsându-te să te întrebi cu ce ai greşit...

Deschid geamul inspirând adânc aerul răcoros ce îmi izbeşte fața. Ce plăcut este!

Mai iau o gură mare de aer după care mă îndrept spre birou, locul unde îmi petrec mare parte din timp, asta când nu sunt la facultate. Arunc un ochi peste ce am desenat aseară. Silueta unei fete într-o pădure întunecată, uscată, sumbră, ea alergând în încercarea de a prinde un balon roşu, singurul colorat din acest desen alb-negru, ce se îndeparteaza rapid de fată.

Cobor cu privirea de-a lungul liniilor mai accentuate de creion şi mă opresc asupra unor pete pe partea inferioară a foii. Pete mai închise. Aseară nici nu am realizat că am început să plâng, nevoia de a mă elibera fiind atât de mare încât nici nu am mai apucat să mă demachez. Dar ce fel de desen e acela dacă nu iți pui cu adevarat sentimentele pe hârtie, nu?

Bag desenul într-o mapă, locul unde se mai află şi alte sute de astel de foi pe care îmi pun sentimentele, ideile... practic toată viata. Asez frumos mapa pe birou după care cobor în bucătărie unde mama a terminat de pregătit micul dejun.

- Bună dimineața, scumpo! mă întâmpină mama cu un zâmbet pe față.

Mă asez pe un scaun dându-mi ochii peste cap.

- Bună pe naiba! Nu vezi ce nori sunt afară? Ce e bun în asta? întreb puțin iritată, dar realizez că am fost cam dură. Scuze, mamă! Bună dimineața şi ție!

Se asează pe un scaun lângă mine şi îmi atinge obrazul zâmbind.

- Nu-i nimic, scumpo! Înțeleg! îmi vorbeşte pe un ton calm. Ai dormit bine?

- Am dormit măcar?

- Hyuna, înțelg că îți place foarte mult să desenezi, dar trebuie să te şi odihneşti! Azi te duci la muncă?

-Da! Nu trebuia, dar îi țin locul unei colege. Şi nu-ți face griji! Mă descurc!

-Nu eşti obosită?

-Puțin. Dar recuperez eu!

Mă priveşte atentă, îngrijorarea citindu-i-se pe chip.

-Doar nu te suprasolicita, ok?

-Ok, ok! O să am grijă! îi zâmbesc pentru a o linişti.

-Bun! Acum ia şi mănâncă!

Se ridică de pe scaun după care îmi aşează în față o farfurie cu omletă.

-Nu mi-e foame! spun sec înpingând farfuria mai în față.

-Hyuna! mă priveşte încruntată. Trebuie să mănânci!

-Să ştii că nimic nu trebuie! Şi ți-am spus că nu mi-e foame! O să îmi iau ceva de la facultate.

Oftează privindu-mă trist.

-Ok! Vezi că eu plec la muncă. Nu ştiu când o să vin, dar să ai grijă de tine! Da?

-Da! Şi tu să ai grijă!

Îmi sărută creştetul protectiv după care pleacă, sunetul uşii fiind ultimul lucru pe care îl aud înainte să se lase o linişte stranie în toată casa. Din nou singură...

Eh... asta e! M-am obişnuit. Mă ridic şi bag farfuria cu omletă în frigider ca să nu se strice, apoi urc la etaj pentru a începe să mă pregătesc şi eu. Îmi aleg o pereche de blugi negri, un hanorac gri un pic mai mare decât mărimea mea şi veşnicii mei teneşi tot negri. Mă duc apoi la baie pentru a mă aranja puțin. Îmi acopăr cearcănele, ce au început să fie din ce în ce mai evidente, cu fond de ten, apoi dau şi cu puțin rimel, că de ce nu. Acum arăt şi eu ca un om normal, nu ca o  fantomă.

Îmi pun pe umăr geanta în care am alte două dosare pline cu desene pentru cursuri, un caiet şi micuții mei prieteni creioanele, pixurile şi gumele de şters. Cobor rapid verificând dacă am telefonul, banii şi cheile la mine. Ies din casă încuind uşa după care mă îndrept spre stația de autobuz, adică vreo cinci minute de mers pe jos.

Va fi o zi lungă. Şi obositoare...

*

Mai am un curs şi scap. Engleză. Mă plictisesc de mor. Dacă toate celelalte ore au trecut greu asta parcă nici nu se mai termină. Mă lupt sa îmi țin ochii deschişi şi să mă fac că sunt atentă. Am totuşi o poziție strategică şi anume locul de la geam, al treilea rând din spate. Şi nici nu am ce face în afară de a mă uita pe pereți. Aş desena dar caietul pe care îl am e plin cu mâzgăleli, desene şi alte notițe luate din când în când la engleză. Trebuia să îl schimb.

Şi acum aşteptăm! Înca 30 de minute şi 43 de secunde... 42...41...40...

Moor!! Aşa nu merge! Să desenez pe bancă? Nu!

Îmi lipesc o palmă de frunte reuşind să distrag câțiva colegi din somnul lor dulce. De ce nu m-am gândit la asta? Chiar dacă nu prea am la ce să mă uit, deschid telefonul, făcându-mă mică în spatele celui din fața mea. Mă uit prin galerie, la nişte poze făcute vara trecută din plictiseală. Încercam să îi copiez pe cei profesionişti şi să fac poze cu perspectivă, să aleg unghiuri diferite în funcție de lumină şi culori, să mă joc cu focalizarea.

Dintr-o dată toata lumea se ridică în picioare începand să îşi strângă lucrurile şi să plece.

Gata! I'm free! Oarecum. Acum trebuie să stau până la 10 seara la muncă deci... încă vreo şase şapte ore în care trebuie să stau trează.

*

Home!! În sfârşit!

Sunt moartă de oboseală, mai ales că e 00:23. Mda..  am ajuns mult mai târziu acasă decât ar fi trebui pentru că, eu fiind cea mai mică dintre angajate, am fost pusă să dau cu mopul. Am cam făcut o boacănă chiar înainte de terminarea programului şi a trebuit să strâng. Am strâns toate ceştile de cafea şi farfuriile şi trebuia să le duc la spălat, dar din cauza oboselii, în loc să le pun în chiuvetă le-am pus pe lângă, acestea căzând şi spărgându-se. Mi se va scădea din salariu dar asta e.

Intru în camera mea abia târându-mi picioarele. Mă pun la birou şi îmi scot din geantă caietul. Mi-am adus aminte că am temă la cursul de istorie a artei.

Îmi sprijin capul într-un braț încercând să rămân trează şi apuc un creion la întâmplare. Dar se pare că oboseala este prea mare şi ajung să ațipesc cu capul pe birou.

°•°•°•°•°•

Hey.. primul capitol.. yey.. sper sa va placa...
Vreau sa-i multumec foarte mult lui IGotYouJimin pentru unele idei.. sincera sa fiu fara ea nu as fi ajuns sa scriu azi ci peste foarte mult timp...
Mersi mult Seon Ji Ana.. te pup 😘
Sper ca a fost ok capitolul si ne mai vedem si in cele ce urmeaza... :))

This llama luv ya!.. :))