Prizoniera

Capitolul 11

Sunt multe animale care au un comportament uman, dar mult mai mulţi oameni care au un comportament animalic. – George Budoi

~

       Realizez că Sorin îmi observă prezența, când mă așez ghemuită la un metru depărtare de el. 

         — Ce cauți aici la ora asta? mă întreabă Sorin, dându-și seama cine sunt fără ca măcar să se obosească să se uite spre mine. 

      Eu trag aer în piept și încerc să-mi zic că nimeni nu va sări aiurea la mine la bătaie sau să țipe, poate nici  măcar Sorin, indiferent cât de nebuni par. Așa că încerc să mă calmez ușor și leg câteva cuvinte:   

      —  Nu am somn, dar tu? spun și pur și simplu sunt calmă când văd că Sorin e bine și până acum nicio ieșire nervoasă și ciudată. 

      — Eu? spune el încet, aproape auzindu-l, chiar și cu acea voce groasă. În fiecare seară obișnuiesc să vin aici și să-mi fac ordine-n gânduri. 
     
   Totul este bine momentan. Vreun sentiment de frică, teamă...? Nu. Încuviințez din cap și ridic privirea și eu spre cerul senin, pătat de stele.

      —  Ordine-n gânduri, zici, repet eu cu același ton liniștit ca și el. La ce te referi? Adică, știu că ne face bine să vorbim despre problemele noastre cu alții... Dar dacă sunt prea indiscretă, îmi poți spune, e în regulă.

      Îmi stă inima în loc, deoarece el face o pauză puțin mai lungă și privește luna, ce părea că fuge de norii pufoși cu o nuanță neobișnuită de gri, dar de fapt, norii „fugeau" de ea. Sorin trage o gură de aer, apoi își trosnește fiecare deget de la ambele mâini, și-mi răspunde în sfârșit, spre ușurarea mea căci întrebarea mea nu l-a deranjat. Sau cel puțin, așa aper.

      —  Mă gândesc la toate chestiile astea. Oricine ar fi în locul meu s-ar gândi. Uneori simt că nu este bine nimic din ce fac, iar alteori, simt opusul.

        Aproape mă înec când îl aud, dar mă abțin și fac eforturi mari doar ca să nu-l deranjez. Și totuși... este logic că nimic din ceea ce face nu este bine, absolut nimic! Cum să simtă opusul? Cum poți simți faptul că, faci rău atâtor oameni, este bine?

     —  Logic că nu e bine, zic și încerc să nu ridic tonul prea tare și cu speranța de a afla mai multe despre acest loc și despre ei crește. Normal că nu e bine, Sorin! Gândește-te...! Eu, una chiar nu vă înțeleg. Cu excepția unor bani murdari pe care-i câștigați, cu ce vă mai alegeți? Doar distrugeți viața unor femei nevinovate. 

    Realizez tupeul pe care-l adopt să-i vorbesc altfel. Dar aveam o speranță că îi pot lumina creierul. În inima mea aveam o mică luminită de speranță că voi ieși de-aici...cândva, cumva.

    — Femei nevinovate, zici, hă? spune el în timp ce se lasă pe spate pe iarba rece, privind cerul care încet, încet, se înnorează.

   — Păi, da, zic eu încet. Ce v-au făcut fetele astea să le distrugeți viața?

   — Mie, nimic, spune el indiferent, dar vezi tu, Denisa. Mi-ar face bine să vorbesc despre asta cu cineva. Dar amintește-ți că tu ești una dintre ,, acele fete" . Nu pot discuta pe acest subiect cu tine.

   — Um, nu zic la nimeni, dacă asta e problema. Oricum, nici nu am cui spune. Aici toți au ceva cu mine, toți mă urăsc.
 
   El scoate un pufnit amuzat și închide ochii la adierea vântului ce se juca prin părul lui. Eu nu mai scot niciun sunet și aștept ca el să mai spună ceva, căci avea buzele deschise, pregătit sã-și continue ideea.

   — Nu chiar toți, spune în cele din urmă. Ovidiu nu te urăște.

   — Nu, nu mă urăște. Dar el știe ceea ce vrei să-mi spui. Până la urmă și la coadă și el e băgat în asta până peste cap. Și dacă el nu mă urăște, asta nu inseamna că eu îl plac într-un fel. Este ca voi, indiferent cât de lingușitor este.

      Și mă doare înăuntrul meu să zic asta, căci în sinea nu credeam pe bune ceea ce spusesem, însă trebuia cumva să îmi construiesc o personalitate puternică în ochii lor. În ochii lui.

    — Și nu te urăște nici Liliana, spune el în continuare.

   Eu fac o mică pauză și-i privesc ochii care s-au deschis și priveau iar cerul înnorat, gata de ploaie. Ridic ușor din sprâncene mirată și încerc să nu ridic tonul deloc:

    — Liliana?

      Nu știam cine e Liliana, însă conversația ajungea într-un punct ce este în favorea mea.

    — Da, fata de la mine, pe care ai ajutat-o cu bandajele în ziua aceea. Ea vorbește frumos despre tine cu Viviana, Viviana fiind cealaltă fată a mea.

         Cerul se înnorase deja și aștept din orice moment ca picăturile de ploaie să cadă peste noi.
        
         Sorin nu mai spune nimic un timp bun, minute întregi, ceea ce mă face să deschid din nou o conversație.

     — Nu știu, Sorin... Tu pari foarte dur. Dar în urma acestei discuții, ești chiar de treabă.

   Sorin pufnește iar amuzat și se ridică zicându-mi:

   — Ba nu sunt. Numai enervează-mă și-ți vor zbura creierii. Noapte bună!

     Până să-i răspund, el deja a plecat, lăsându-mă să mă bucur singură de micii stropi de ploaie care s-au hotărât până la urmă să cadă. Dau să mă ridic văzând că ploaia nu glumește, dar îmi apare-n față Ovidiu. Tresar ușor și mă uit în spatele lui, observând că Sorin s-a îndepărtat destul de mult. Ridică o sprânceană întrebător, iar eu iau o pozitie lejeră:

     — Oh, zic dintr-odată, m-ai speriat puțin.

    — Scuze, spune Ovidiu zâmbndu-mi ca de obicei. Ăla era cumva Sorin?

         Trag aer în piept când îi văd o cută ce i se formează pe frunte. Ar fi foarte urât să fi auzit conversația dintre mine și Sorin. Ar fi urât din  partea mea, mai exact.

       — Da, el era.

      — Nu credeam că te voi vedea vreodată cu el singură, râde el, iar eu zâmbesc puțin stânjenită.

   Nici eu, Ovidiu, nici eu.

      — E de treabă...cred.

     Nu, nu credeam acest lucru. E un monstru,  dar nimeni nu trebuie să-mi știe adevăratele gânduri.

    — Zici asta pentru că nu-l cunoști! vorbește Ovidiu, în timp ce ne îndreptăm spre casă, când stropii de ploaie au inceput sã devină mai furioși, iar de data aceasta esre serios, foarte serios acum. Nu-l cunosti deloc.

    — Dar...

    — Denisa, mă întrerupe el, Sorin te poate omorî numai din bătaie și te poate face să plângi numai din vorbe. Stai departe de el spre binele tău. Pentru că data viitoare nu te voi mai ajuta.

— Dar tu mi-ai zis să-l înmoi!

  — Nu mă referram la asta, nu mă refeream acum! Ci când vei fi la el. Când vei fi responsabilitatea lui câteva zile.

        Eu evit să-l privesc ușor nervoasă, însă încerc să ascund asta.

  — În fine, zice Ovidiu repede, apărându-i acel zâmbet simpatic. Ce zici, ai vrea să te iau eu? Să rămâi la mine?

   — Dacă vreau? Îmi doresc! Mi-e frică de Claudiu și Sorin. Mai am 2 zile la Claudiu. O să mor dacă nu scap mai repede.

   — Va fi bine, vei vedea!

    Îmi face cu ochiul și intră în casă inaintea mea, eu încă privind stropii de ploaie. Pentru că totul era foarte greu în acest loc. Absolut tot: mai ales oamenii.

       

    Dacă v-a plăcut, nu uitați să votați!