Prizoniera

Capitolul 43

     Trec câteva zile de la vizita mea în orașul natal. Pofta de mâncare mi-a dispărut iar. Lacrimi nu mai am, am plâns atât de mult în acest loc, încât singura metodă prin care îmi înec suferința e lovitul. Antrenamentele lui Sorin nu sunt atât de inutile, sunt forțată dimineața să merg într-acolo, ce-i drept, însă odată ce ajung și mă trezesc cum trebuie, nu vreau să mai plec. Vreau să lovesc acei saci de box până îmi fac răni la pumni, vreau să îi lovesc ca și cum e Niki. Sau Seby. Sau Sorin. Sau toți oamenii pe care i-am cunoscut în viață. Singurul om pentru care am vrut să continui e Alin, omul care ori a plecat într-un mod egoist și m-a lăsat să putrezesc în veninul părinților, ori a avut probleme.

       Alin e singurul motiv pentru care nu renunț.

     — Ești în formă, îmi spune Sorin în momentul în care lovesc sacul din plin cu pumnii, iar mai târziu cu picioarele. V-am spus eu că furia e cea mai buna stimulare.

        Nu îmi păsa de vorbele lui inutile. Nu pot percepe multe lucruri: dacă Mascatul are sau nu vreo legătură cu dispariția fratelui meu, ce naiba vrea Ovidiu de la mine, ce e neregula cu fetele de aici, cine e Sorin și ce naiba caută aici? Dar astăzi renunț la astea. Nu mai îmi pasă de răspunsuri.

       — Gata antrenamentul, îl aud pe Sorin fugitiv, însă abia m-am încălzit și nu vreau să mă întorc în camera aceea rece și goală. Mă sufoc. Mă simt mai captiva decât sunt.

       O văd cu coada ochiului pe Liliana cum aruncă gantera din mână vizibil slăită de puteri. Obrajii îi sunt roșii ca racul și respiră adânc și des, ca și cum e pe cale să aibă un atac de panică. Mă apropii de ea când o văd că se așează pe una dintre băncile de lemn și își apleacă capul cu ochii închiși.

      — Totul bine? o întreb și îi întind sticla mea de apă.

      Afirmă din cap și îmi smulge sticla de apă din mână și o bea pe toată în câteva secunde. O las să se mai liniștească și aștept până îmi vorbește răspicat:

         — M-am saturat de locul ăsta, o aud abia vorbind. De el. Mi-e scârbă de el.

      Și o înțeleg. Pentru prima dată chiar o înțeleg și mă așez lângă ea.

         — De atâta timp mă aduce aici și mă obliga să fac antrenamentele astea de căcat. Pentru ce? Pentru ce naiba mă chinuie în halul ăsta? Vreau doar să sufăr în liniște.

      Mie nu mi a plăcut sportul niciodată, deci înțeleg ce spune, mai ales în contextul acesta. Însă la mine situația s-a schimbat, antrenamentele sunt cele care îmi mai dau semn că încă trăiesc. Încă sunt aici. Și că încă lupt. Uneori simt că renunț și trece viața pe lângă mine pur și simplu, alteori îmi îndrept spatele și sunt pregătită să fac un pas înspre libertate. Nu am idee cum voi face acest pas, dar știu că trebuie făcut.

         — Eu prefer aici, decât în camera aceea.

       — Nu înțelegi, Denisa, îmi spune printre lacrimi ascunse și noduri în gât înghițite. E ca și cum... nu trăiesc. Ca o iluzie. Ca și cum nu sunt reală.

        Nu e moral din partea mea să profit de un astfel de moment, dar poate Liliana este răspunsul meu. Îmi poate fi aliata de care am nevoie. Privesc în jur pentru a fi sigură că nenorocitul nu ne aude și mă apropii de urechea ei.

      — Atunci hai să facem ceva.

     Vocea mea abia auzită a transmis mesajul Lilianei în modul corect, căci aceasta își ridică privirea surprinsa de panică către mine și înghite în sec.