Dragoste Criminala [Harley Quinn x Joker| Fan Fiction]

A

După incidentul de atunci cu Joker, începusem să devin mai rece și distantă cu el... însă, și-a dat seama repede de schimbarea asta, și... efectiv m-a făcut să fiu iar blândă cu el. Au trecut două săptămâni de la incidentul acela, iar eu mă apropiasem destul de mult de el. Nu știu sigur dacă într-adevăr m-am îndrăgostit de el, sau nu. Când sunt cu el, simt că mă liniștesc, și că nu mai am niciun stres... și totul e așa de spontan. Nimic nu e plănuit, totul decurge după starea fiecăruia. "Harleen... nu știu cum s-o spun, însă... ești proastă de-a dreptul." Super, credeam că scap de conștiința mea sâcâitoare, însă... aparent nu scap de ea, nici de-a dracu' ce e.

Astăzi, observ că s-a mai îndreptat vremea. Norii se mai risipiseră, iar soarele strălucea, însă nu prea puternic. Mă decid să-mi iau o cămașă albă, și o pereche de blugi albaștrii. Îmi iau cea mai comodă încălțăminte, halatul, ecusonul, și cheile, apoi ies pe ușă. Decid să-mi cumpăr o cafea, fiindcă mă simțeam ca un zombie. Mai aveam două luni și o săptămână, cam așa, ca să rezolv misterul Jokerului. Intru repede în Starbucks –mamă, zici că mi-am făcut abonament la ei, ar trebui să fie cât de cât mulțumiți– și-mi cumpăr un Cappucino.

— La Azilul Arkham, vă rog! zic, pe un ton mai dulce, văzând că șoferul pare indispus.

Acesta zâmbește și practic gonește până la destinație. Mă țin de ușa mașinii, rugându-mă să ajung acolo în viața. Țineam ochii strâns închiși, și buzele mele formaseră o linie subțire.

Când am ajuns, am plătit și am coborât repede, mulțumind cerului că am ajuns în sfârșit la azil. Pășesc cu încredere până la ușa azilului, și ciocăn.

***

Ziua asta trecu destul de greu. Majoritatea infractorilor de aici spun povesti mai "clișeice", ca să zic asa. Fie ca ei fac asta din plăcere, fie că au fost obligați, fie că, fie că... bazaconii. Pe mine mă interesau strict Jokerul și Poison Ivy. Nu știu, vedeam ceva special la ei. Mai ales la Joker. El avea felul acela de a fi, de a vorbi... felul acela de a te da pe spate. El are o parte întunecată, însă... eu văd perfectul în el. Văd numai părți frumoase, chiar dacă... în esență ar exista numai întuneric. Nu știu... văd ceva la el, ce nu pot explica în cuvinte. Efectiv simt că are o latură bună...

Gândurile mele au fost smulse cu brutalitate, când pe ușa intră Ivy. Ședințele mele se schimbă pe zi ce trece. Nu aveam un program fix. Totul se petrecea spontan. Chiar dacă sunt o persoană foarte echilibrată și calculată, uneori mai fac și lucruri cu o oarecare falsă spontaneitate.

— Pământul către Harleen! exclamă Ivy, puțin exasperată.

Îmi scutur ușor capul și mă trezesc din reverie.

— Unde rămăsesem? o întreb mai mult în șoaptă pe Ivy.

— Unde ți-e capul? îmi răspunse Ivy cu o altă întrebare. Asta ar fi o întrebare mult mai bună. zise ea, mai mult șoptit.

— Din câte vezi, capul meu nu are picioare să fugă. îi zic, în mod ironic.

— Însă, gândul tău zburdă pe cele mai frumoase câmpii. zise ea.

— Cine e psihiatrul aici? Cine pe cine analizează? o întreb, aruncându-i o privire rece.

— Cu privirea aia, nu ești deloc intimidantă. îmi răspunse, pe un ton sec. Mai ales când amândouă știm foarte bine că ești îndrăgostită. zise, pe un ton triumfator.

Simt cum sângele mi se urcă în obraji, și mă fâstâcesc pe scaun. Nu mai aveam ce comenta, mai ales ca știa și ea. "Eu ți-am zis că e o alegere proastă. Să te îndrăgostești de un criminal în serie. Pfa, auzi la ea. Dragoste. Ce e aia?" Mai taci și tu o dată? "Neah... îmi place să te stresez." Conștiință idioată.

— Continuăm? mă întreba Ivy.

Mersi, Ivy. M-ai salvat de lupta mea cu doamna conștiința. Murmur un "da" scurt și ne continuăm ședința.

***

După ce a plecat Ivy, am purtat lupte seculare cu splendida mea conștiință, până când a venit Jokerul în micuțul birou, pe care toți îl numeau "cabinet".

— Harley, am nevoie de ajutorul tău. zise Jokerul, în șoaptă.

Acesta îmi ia bărbia printre degetele sale lungi, și mă sărută cu patos. Îi răspund neputiincioasă la sărut. Lungea sărutul cât de mult putea, dornic să exploreze tot ce ascundeam. Ale noastre limbi purtau un mic război. Continuăm să ne sărutăm, până când simțim nevoia să mai respirăm. El se uita la mine cu o umbră de zâmbet, iar eu eram roșie... mai ceva ca un rac.

***

După ce am ajuns acasă, am început să țip de bucurie. Pentru că nu-mi venea să cred că ne-am sărutat. Acum mă gândesc: Să-l ajut să evadeze, sau nu?

Întrebarea asta presimt că-mi va răsuna în cap, toată noaptea...

N/A: Salutare! Uitati aici mult asteptatul capitol. Cred ca mi-am cam iesit din mana. Va cer scuze intarziate, daca acest capitol este un "cliche" total. Sper totusi sa va placa. Va astept parerile in comentarii. Multumesc ca ma sustineti, cerand asa-renumitul "next". O intrebare: Ce credeti ca va face Harley?