Pradatori de noapte

Capitolul 29. Bun rămas

-Ce caută el aici? îmi aruncă Roy o privire plină de confuzie, amestecată cu furie.

-Fratele tău are ceva să îți spună! rostesc hotărâtă, încercând să îl calmez.

-Nu mă interesează nimic din ce are de spus. Poți să-i transmiți asta! se uită el spre mine, ignorând complet prezența lui Roman.

-Îmi pare rău, Roy. Știu că nu tu ai ucis-o pe Olivia.

-Îți pare rău? Știi că am scăpat printr-o minune în viață? Aș fi putut să mor.

-Iar eu aș fi regretat din toată inima, dar, nu e ca și cum nu ai avea antecedente. Ai fost cel mai plauzibil suspect.

-Nu m-ai iertat niciodată pentru Susan. Ce vrei acum?

-Susan e în trecut. Vreau să ne dăm o nouă șansă. Vreau să fim din nou o familie.

-Familie? Acest lucru nu a contat deloc când întreaga haită a încercat să mă vâneze. Nu mai vreau să trăiesc după regulile lor.

-Legile haitei, sunt dure, dar sunt singurul mod prin care specia noastră a supraviețuit de-a lungul timpului. Știu că nu dorești să crezi asta, iar eu nu sunt aici să îți țin lecții. Ai nevoie de o haită, iar eu se întâmplă să fac parte din una care nu e familia. Vino cu mine! Voi pleca în seara aceasta peste un sfert de oră, iar dacă nu vei coborî, nu mă vei mai revedea. Asta e ultima șansă pentru ca noi să mai fim o familie.

Zicând aceasta, Roman iese pe ușă, fără să privească în urmă.

-Nu te voi părăsi. Nu îmi pasă de nicio haită. Eu și cu Roman nu am avut niciodată o relație apropiată! Nu înțeleg ce vrea acum.

-Roy, ia loc, te rog! îl poftesc eu să se așeze lângă mine.

Roy mă privește puțin contrariat. Și-a deschis sufletul în fața mea, iar eu sunt pe cale să distrug totul. Am ajuns să mă pricep la asta. Nu e prima dată când rănesc pe cineva care mă iubește, dar de data aceasta motivele mele nu sunt egoiste.

-Lexi, de ce l-ai adus pe Roman aici? mă întreabă încet.

-Vreau să pleci cu el.

-Ce?! Ți-am spus că nu te voi părăsi. De unde ți-au venit aceste idei? Din cauza fratelui tău?

-Roman mi-a povestit ce se întâmplă cu lupii în captivitate.

-Pot să îndur tortura. Nu mi-e teamă de puțină durere.

-Dimineața, după răsăritul soarelui, pentru câteva momente, erai așa de pierdut. Am venit la tine, dar abia dacă ai reacționat. Nu m-ai recunoscut și nici eu pe tine. Parcă erai cu totul altcineva sau...altceva.

-Dacă asta se va întâmpla din nou, ne vom gândi la ceva. Aș putea să mă întorc la familie, dacă asta îți dorești. Te iubesc, Lexi! 

Acesta vorbe atât de comune și clișeice mi se par, cumva, cele mai frumoase rostite vreodată de către cineva. În acest moment nu mai sunt sigură că voi putea continua. Îmi simt lacrimile în interiorul meu și sângele îmi aprinde obrajii. Nu! Nu o să plâng. Trebuie să fiu dură, iar el trebuie să mă creadă.

-Roy, oricât de mult aș înceca să neg, să mă mint pe mine...tu ești un lup, iar eu un vânător!

Mă ascultă cu atenție. În mod neașteptat, în loc să arate orice emoție, orice fărâmă de durere, el devine distant. Ochii lui sunt reci acum, ca și o noapte lungă de iarnă. Nu mai rostește nimic. Apoi se întoarce să plece, cu umeri înfundați și cu mâinile în buzunare. Privesc lung, mult timp după ce iese pe ușă. Știu că nu sunt sufletul lui pereche, dar el cu siguranță este al meu, și tocmai a plecat, lăsându-mă să mă înec în lacrimi, însetată după un ultim sărut.

Într-un târziu, după ce mirosul lui aproape că a dispărut din încăperea micuță, am pornit spre casă, cutreierând străzile orașului ca o fantomă care nu reușește să își găsească liniștea. Intru pe poarta mare și ruginită și cumva, gândul îmi sare la noaptea în care am ajuns în Springtown cu atâtea vise și speranțe. Acum mă simt mai străină aici decât am fost vreodată.

-Unde ai stat până la ora asta? rostește un Kay extrem de nervos, imediat ce intru pe ușă.

Privesc spre ceas și îmi dau seama că într-adevăr este târziu.

-De ce aveai telefonul închis? insistă Kay. Ai fost să te vezi cu el, nu-i așa?

-Kay, s-a terminat! rostesc. A plecat și nu se va mai întoarce aici.

Kay mă privește ca și cum ar dori să știe mai multe detalii, dar privirea mea doborâtă cred că l-a convins îndeajuns.

-Bun. E mai bine așa! e tot ce rostește, dar eu nu mai stau să îi văd încântarea la auzirea acestei vești.

Urc la mine în cameră și intru direct cadă. Las apa călduță și spuma cu mireasmă de crin alb să mă relaxeze, dar gândurile mele, atât de zgomotoase, știu că nu mă vor lăsa să adorm.