Poate parea ciudat, insa mereu am fost genul de persoana care astepta ca orice sa se termine. O zi, o vacanta, un serial, o petrecere. Si nu, nu vorbesc de zilele nasoale in care totul merge pe dos, de vacantele ratate, serialele proaste si previzibile, sau petrecerile plictisitoare. Pe astea cred ca oricine le doreste date naibii. Vorbesc in schimb de zilele epice, vacantele inedite, serialele frapante si petrecerile nebune.
Poate parea lipsit de sens , insa de prea putine ori am afirmat in viata cu stoicism: "Mi-as dori ca asta sa nu se sfarseasca niciodata!".
Dar de ce? Nu mi-am pus niciodata aceasta intrebare, pana cand am constatat cu stupoare ca aceasta dorinta interioara adanc inradacinata a ajuns sa se extinda de la momente la oameni. Ca am ajuns sa imi doresc ca anumite persoane sa plece din viata mea, nu pentru ca vor, ci pentru ca sunt nevoite. Si sa o faca intr-un moment in care totul mergea atat de bine.
Facand o retrospectiva la doleanta mea avida de sfarsit, am constat cu amaraciune un lucru. Imi este foarte teama de esec si dezamagiri. Atat de teama incat as fi dispusa sa ma bucur din plin de ceva pe o perioada scurta de timp, decat sa intampin la un moment dat un inevitabil obstacol care sa distruga totul.
Mi-am dat seama ca sunt o colectionara de amintiri frumoase, de happy ending-uri. Ca imi este frica de orice dureaza prea mult, tocmai pentru ca am convingerea ca la un moment dat totul se va narui.
Desi nu o recunosc, sunt o perfectionista din fire. Imi doresc de fiecare data ca vacantele mele sa fie cele mai misto, serialele sa ma tina constant in priza, relatiile mele cu oamenii sa fie lipsite de certuri sau contradictii.
Si pana la urma orice se intinde va deveni la un moment dat fie plictisitor, fie un dezastru.
O perioada nedeterminata de timp, creste riscul unui final nu chiar atat de "happy". Un final care ar putea sa anuleze, in perceptia mea eronata, toata experienta placuta de pana atunci. Asa ca de ce sa nu se termine cand totul este roz? Nu asta inseamna de fapt un happy ending? Nu la asta viseaza toata lumea? Desigur, ai regretul ca s-a terminat, dar ai o amintire frumoasa. O amintire care ar fi putut fi stirbita de un eveniment nefast. Nu mai bine duci in suflet dor decat amaraciune?
E ciudat sa iti doresti sa se termine ceea ce ai cu o persoana, numai pentru ca totul merge atat de bine si ai vrea ca lucrurile sa iti ramana in minte in acest mod? Pentru ca iti e frica de dezamagire, de un final nefericit, asa cum ai mai avut?
Din moment ce se afirma cu darzenie ca orice inceput are si un sfarsit, nu mai bine il alegem pe cel fericit?
Este atat de trist faptul ca ideea de sfarsit ne fragmenteaza viata. Ca faimosul happy ending ne este bagat pe gat dintotdeauna, incepand de la basmele copilariei, pana la filmele zielelor noastre. Cautam atat de mult sa fim fericiti, incat am ajuns sa alaturam notiunea de sfarsit cu cea de "happy". In realitate sfarsitul e sfarsit, iar fericirea e fericire. Amintirile pot fi frumoase sau nu, indiferent de modul in care s-au "terminat". Pentru ca de fapt, amintirile noastre nu se termina niciodata. Sunt continue si alterneaza. Atata tot.
In realitate, viata nu se sfarseste decat o singura data. Restul e poezie.
