Pașii mei către tine

Prolog

—Doctore, nu vrea sa vorbească, zice asistenta. Stă așa de când am venit.

—Rude are? întreabă doctorul uitându-se când la copil când la asistentă.

—Nu, părinții sunt morți, zice asistenta uitându-se către fetita tristă de pe canapea.

—Pe altcineva?

—Are o mătușă în Detroit. Să o sunăm?

Doctorul aprobă în timp ce se uită la fetița tristă de pe canapea. Nu te-ai fi gândit niciodată că un copil de opt ani poate trece printr-o traumă atât de feroce.

„ Moartea celor doi soți Kingsley șochează lumea afacerilor, dar și pe cea mondenă. Amândoi au fost găsiți morți în propria lor casă. Poliția încă nu a găsit pe nimeni suspect, dar ancheta va continua, se pare că cine a comis o asemenea faptă nu a lăsat urme pe niciunde. Se presupune ca groaznica omucidere a celor doi să fi fost plănuită de cineva foarte priceput."

E peste tot la știri. Pierderea celor doi oameni de afacere a umplut lumea mondenă de regrete și de tristețe. Nimeni nu se aștepta la așa ceva.

4 ani în urmă

Privesc picăturile de apă cum se preling pe geamul spitalului. De când sunt mică merg sunt internată aici. Doar în vacanțe mă întorc la așa zisul loc numit acasă. Ceea ce a fost cu mulți ani în urmă nu se mai observă acum. Totul e trist, lăsat în paragină. Toate amintirile s-au dus. S-au dus odată cu moartea celor mai dragi două persoane din viața mea. Se mai poate numi casă doar datorită persoanei care m-a crescut de-a lungul anilor, mătușa mea, Anna.

Asistenta se uită la mine cu mirare. Nu înțelege ceea ce fac. Îi întorc privirea, zâmbesc. Zâmbesc fals. Nu e un zâmbet real. E cea mai mare minciună pe care o pot „spune". O fac doar pentru că nu mai suport acest loc. O fac pentru că vreau să scap. Se uită din nou la mine, și zâmbește și ea. Știe și ea că nu e nimic mai mult decât o minciună arătată la întâmplare, datarea să creadă că sunt bine.

Merg spre sala de terapie, spre cabinetul doctorului. Ar trebui să mă ajute, însă amintirile rămân blocate în capul meu. Nu le pot șterge cu buretele. Iau o gură de aer adâncă și încerc să mă calmez. Bat la ușă ușor, dar în același timp mai puternic ca să par mai credibilă.

—Intră, se aude pe de cealaltă parte a ușii. Ayla, intră te rog, zice doctorița cu speranță în voce.

Zambesc.

—Bună ziua, zic așezându-mă după ce îmi face semn ușor din mână.

—Spune-mi Ayla, cum mai ești? mă întreabă zâmbind la rândul ei,

—Mai bine, mulțumesc, zic dând din picior și încercând să evit contractul vizual.

—Bun. Păi atunci, eu zic să începem. Ca de obicei, o să îți arăt niște poze, iar tu îmi zici ce vezi, bine? caută prin sertar pentru a găsi ceea ce trebuia pentru prima parte a terapiei.

Prima imagine. Pistol.

— O baghetă, zic eu zâmbind uitându-mă la imagine.

—Bun, e ceva... Să continuăm, zice în timp ce aranjează cărțile pe masă.

        A doua imagine: o lacrimă.

—Ei, ce vezi? mă întreabă cu uimire, așteptând un răspuns care să arate un pas înainte.

—O perlă, zic imediat.