Pașii mei către tine

Capitolul 2

  A doua zi, sunt chemată să ies pe la o cafea cu colegii mei. Nu sunt genul care iese prea mult, așă ca primul meu gând este să refuz politicos, dar după mai multe momente de gândit mă hotărăsc să vin. Îmi amintesc și acum că mama obișnuia să iasă la cafea în timpul liber. Era băutura ei preferată. Privesc poza de pe birou și dau cu mâna ușor peste chipul bronzat al mamei. În poza aceea aveam doar trei ani. Iar acum, acum au trecut optsprezece ani de atunci. Pozele îmi aduceau cea mai mare parte din amintiri.

  Zâmbetul părinților mei mi-l amintesc vag, până și vocea este un mister. De la uciderea lor am devenit atât de închisă în mine încât nici cu mătușa mea nu vorbeam. Doctorii au zis că este un comportament ciudat. Se așteptau să plâng sau să întreb de ei. Dar nu știau că în seara aia, un copil de opt ani a văzut-o pe mama ei murind în fața ei, iar tatăl ei a fost găsit de mine împușcat. Mama nu a mai apucat să îmi zică nimic. A murit direct. Aceea noapte încă îmi apare în minte când adorm. Părinții mei nu au avut niciodată dușmani, sau cel puțin așa știam eu. Tata conducea un mare lanț de hoteluri, iar mama era o avocată faimoasă. Chipul mamei îmi vine vag în minte dacă nu mă uit la poze. Părul șaten și ochii verzi iar pielea cafenie sunt trăsăturile pe care mi le amintesc clar, iar înălțimea de un metru șaizeci și cinci, puțin mai scundă decât tata o făcea o femeie foarte frumoasă. Tata era complet diferit. Părul lui era ondulat, lăsat puțin lung, iar ochii de un negru ca o gaură neagră îl făceau să pară în același timp un om dur, dar și unul superficial. Mulți ziceau că era mai mult axat pe muncă și pe afaceri, dar eu și mama știam adevărul. Își punea mereu familia pe primul loc.

  Am puține amintiri cu ei, dar toate înseamnă enorm pentru mine. Toate s-au petrecut cu zâmbetul pe buze. Nu exista zi în care mama să nu zâmbească sau să îmi spună că orice s-ar întâmpla e bine să îți aduci aminte de întâmplări cu zâmbetul pe buze. Mulți zic că semăn cu mama, dar am comportamentul rigid al tatei. După moartea lor, primele pagini ale ziarelor au fost umplute cu această știre timp de două săptămâni. Televizoarele erau numai despre moartea soților Kensley, însă numele meu nu a apărut. Mătușa mea a zis că era mai bine dacă numele nu apărea pe paginile ziarelor. Doar cei mai apropiați prieteni știau de ceea ce am pățit. Deși știrile spuneau că singura supraviețuitoare a uciderii a fost fiica de opt ani a celor doi, numele meu nu era menționat. În felul acesta se asigura Anna că voi fi în siguranță, ceea ce așa și este.

   Însă de ajuns cu poveștile, astea fac parte din trecutul dureros care m-a făcut atât de mult să îmi doresc să mă duc la părinții mei.

  Îmi iau telefonul și îi tastez lui Andrew să vină să mă ia la ora patru de acasă. Până la ora aia mă duc să îmi fac un duș și pun apa la foc pentru un ceai. Peste un sfert de oră, când ies din duș, îmi caut niște pantaloni scurți și un maieu pentru că afară sigur urmau să fie în jur de 32 de grade, și sigur aș fi murit de cald. Mă uit în oglindă, observând cearcănele imense de sub ochii mei căprui deschis și decid să le ascund. Mi se părea normal să le am, având în vedere că lucram aproximativ douăsprezece ore pe zi. După ce m-am machiat, se făcuse deja trei și jumătate după amiaza, ceea ce însemna că trebuia să mă îmbrac. Când termin, ies din casă, încuind ușa și așteptând să vină Andrew să mă ia. Prin zona unde locuiam eu, mai erau și restaurante și baruri, însă nicio casă de locuit.

La sosirea lui Andrew, mă urc în mașină pe locul din dreapta.

  —Cum te-ai hotărât să vii? Adică știu că nu ești genul acela de persoană care iese prin cafenele în timpul liber, zâmbește uitându-se la mine în oglinda din față. Știu că ești genul acela de persoană căreia îi place să citească sau să se uite la seriale.

  —Uneori, fiecare are nevoie de o schimbare, Andrew, zic dându-mi părul pe spate și privindu-l cu coada ochilor. Era un tip de statură medie, cu puțină barbă, și cu ochii căprui închis, aproape roșiatic, care avea părul tuns periuță.