Ultimul Einherjar- Cronicile din Valhalla

Ensam är stark. Singur mai puternic

Mereu iubisem Midgard. Tărâmul oamenilor nu era la fel de liniştit și de plictisitor ca acasă. De fapt, în orice misiune am fost de-a lungul vieții mele, colindând Jontunheimul, Muspelheim sau însăsi Asgardul, tot acest loc rămânea preferatul meu. În fiecare zi când mă trezeam cu veșnicul soare orbitor din Alfeheim în ochi, tânjeam în sinea mea după acest loc. Fratele meu însă era de o părere complet diferită, neînțelegîndu-mă vreodată pentru această dragoste a tărâmul muritorilor. Bineînțeles, el era favoritul mereu: iubit de părinți, de popor, chiar și de Odin! Eu însă eram fata din umbră care era în căutarea disperată de a arată că este vrednică să devină o Valkirie, războinică din armata zburătoare a lui Odin, Tatal tuturor, armată care alege sufletele care ajung in Valhalla, raiul nostru.

Un fulger îmi atrase atenția, amintindu-mi de ce mă aflam de fapt aici. Am bombănit ceva pentru Thor, zeul mirific al tunetului și fulgerului care din întâmplare era si un mare enervant. Se părea că niciun cuvânt nu îmi fusese auzit, deoarece încă eram în viața si nu făcută scrum de magnificul Thor. Până la urma, era vina lui că eram aici. Am jurat să îi lipesc ciocanul magic de mână data viitoare când aveam sa îl văd. Asta era a treia oară când îmi riscam viața pentru că cineva are obiceiul să îşi piarda lucrurile. Bine ați venit în mizeria mea de viața! Dacă sunteți aici pentru a mă omorî, puteți lua un bilet de aşteptare, dar vă avertizez, coada e lungă...

O umbră se miscă rapid, lăsând în urma doar o dungă in urma sa. Am ocolit un biciclist, încercând să nu privesc când acesta căzu, distras cel mai probabil de îmbrăcămintea mea. Oamenii erau însă ciudați, mereu crezând că mă ocup cu ceva numit Cosplay. Silueta se opri, desluşind conturul unui bărbat înalt, bine făcut cu părul de un negru asemeni penelor unui corb, câteva suvițe roşii ieșind la iveală. M-am apropiat fara sa scot vreun sunet, acesta având timp doar să se întoarcă și să îmi zâmbească mişeleşte.

- Erica, dragă, ne întâlnim din nou! Trebuie să spun, mă surprinzi pe zi ce trece, spuse acesta, cicatricile de pe fața sa fiind clar luminate de soarele slab.

Nu am putut decât sa zâmbesc și să îmi las sabia jos, fapt ciudat, deoarece nici nu îmi dădusem seama când am luat-o în mână.

- Loki, oricât mă încântă că vrei să îl pui pe Thor la punct, nu am timp să te urmăresc prin tot Midgardul, am spus făcând o pauză mică. Unde ai găsit ciocanul de data asta?

Zeul înșelătoriei se strâmbă dupa care se apropie de urechea mea încercând să imi şoptească.

- Nu vrei să ştii, crede-ma pe cuvânt, spuse, îndepărtîndu-se pentru a se uita la mine. Am avut nevoie de un pretext pentru a ne întâlni. Am ceva pentru tine.

Loki pocni din degete, facand ca o sabie neagra sa apară, mânerul din piele fiind decorat cu aur și câteva rune îmbinate. M-am apropiat, analizând cu răbdare lama bine ascuțită. Era exact mărimea mea, nici prea lungă, nici prea scurtă. Nu m-am putut abține, zâmbetul meu larg refuzând să piară de pe fața mea pală. L-am îmbrățișat, fiind pentru o secundă surprinsă de privirea zeului cunoscut atât de bine ca fiind malefic. Loki era cel care avea să pornească Ragnarokul, zeul care făcuse atâtea probleme celorlalți. Îi ştiam povestea la fel de bine cum el o ştia pe a mea.

- Mă bucur că îți place. Acum, dacă mă scuzi, am nevoie să fac câteva farse lui Thor. Încep să mă simt mult prea bun cu tine prin preajmă. Ai grijă de tine Erica.

Acesta făcu o plecăciune dramatică asteptând să îmi iau la revedere.

- Nu ştiu de ce mă consideri favorita ta, sincer, dar un lucru este sigur. Ai mai multa bunătate în tine decât ai crede, am spus urmarindu-l cum dispare cu un zambet trist.

Din spatele meu apăru un băiat la fel de blond ca şi mine, fața sa pală strălucind la contactul cu razele soarelui. Față de mine, el nu purta o armură, singurul lucru care îl facea să nu fie luat drept un om obişnuit fiind urechile sale ascuțite și teaca din piele unde atârnă o sabie de argint dăruită acum ceva timp de însăsi Odin. Când mă văzu, se încruntă. Fratele meu nu era niciodată încrezător când era vorba de mine. Uneori mă gândeam că ar trebui să fug de el, de Alfheim, de tot ce avea legătură cu viața mea. Stând în fața lui, aproape că simțeam umbra pe care o punea deasupra mea. El ar fi putut trece drept un fiu al lui Tyr, zeul neînfricat al războiului, asta dacă, asemeni mie, nu era elf. Nu ştiam de ce, însă zeii evitau pe cât posibil să îşi amestece sângele cu al nostru. Bineînțeles, să vezi un elf războinic era ceva și mai neobișnuit, noi fiind o rasă cat se poate de paşnică. Însă familia noastră era diferită.

Am urmărit privirea neîncrezătoare a fratelui meu ațintită catre noua mea sabie pe care am aşezat-o cu grijă in teacă. El se apropie de mine, țeapăn, asemeni unui războinic către un vierme.

- Ai recuperat ce trebuia sau ai dat greş? Din nou? Întrebă acesta amintindu-mi cât de des greșesc.

Nu m-am putut abține din a-mi da ochii peste cap, zâmbind. Mă întrebam care dintre zei a fost atât de darnic cât să mă facă sora unui frate atât de bun (sarcasm pentru cine nu se prinde <<mai ales tu, Odin!>>).

- Am recuperat ciocanul, Harvar, nu trebuie să sărbătorești astăzi de nereușita mea, deși cred că vei dezamăgi mulți oameni. Câți ai invitat? Sute, mii? Am spus, râzând.

- Ai putea să termini cu prostiile și sa îți iei munca în serios. Odin e nervos. Crezi că el nu ştie de aproprierea ta cu zeul care este sortit să ne omoare pe toți? El ştie totul Erica, totul! Iar tu ne faci familia de râs.

Am încercat să blochez cuvintele pe care mi le adresa, însă era în zadar. Mânia părea că îmi fierbe sangele și îmi topește oasele.

- Şi unde a fost Odin când noi am rămas orfani? Măcar Loki a sacrificat o secundă pentru a întoarce capul către altcineva decât el însuşi, am spus şoptit, gâtul arzandu-mi de dorința de a zbiera acele cuvinte.

- Draga mea soră, ştim amândoi de ce Odin nu a ajutat. De ce ar face ceva pentru cineva ca tine? Până la urmă, amândoi ştim că a fost numai vina ta.

Simțeam cum picioarele mi se înmoaie, iar mâna mi se strângea pe mânerul sabiei, însă eram mai bună decât el și nu aveam să îi dau satisfacția după care tanjea.