Ultimul Einherjar- Cronicile din Valhalla

Båtlaus mann er bunden til land. Omul fără barcă e legat de țărm.

Nu prea conta că eu îl găsisem pe prea iubitul Mjölnir, Thor avea să îl recompenseze doar pe fratele meu, aşa că am decis să rămân acasă până ce acesta înapoia ciocanul. Casa noastră era pe departe micuță față de imensele vile din vecinătate. Camera mea însă era tot ce îmi puteam dori: o bibliotecă cât un întreg perete, un pat confortabil și un micuț birou. Fiind totul relativ strâmt, armele mele stăteau sub pat, făcând mereu un zgomot infernal când dormeam, însă dacă cineva avea să intre, avea să treacă prin săbiile mele mai întâi. Am păşit desculță pe mocheta albă care îmi gâdila talpa. Am dansat apoi cu aerul până la raftul plin cu cărți, închizându-mi ochii și atingând cotoarele. M-am oprit la întâmplare cu mână peste o carte cu coperți vechi de piele, împodobită cu rune aurii. M-am aşezat pe pat, răsfoind paginile. Țineam bine minte cartea aceea, un alt dar de la Loki. El ştia ca de mică voiam să stăpânesc magia runelor, însă după tot ce s-a întâmplat, lucrurile nu au mai fost la fel. Închideam uneori ochii și îmi vedeam din nou familia unită, dar când îi deschideam, îmi era groază ca le voi uita chipurile părinților mei.

Am scos sabia neagră de la locul ei dedesubtul patului, analizându-mi darul. Dacă cineva ca fratele meu ar fi primit un astfel de cadou de la cineva ca Tyr, cu siguranță oamenii l-ar fi privit cu admirație, însă dacă cineva s-ar fi uitat la mine... Îmi iubeam fratele mai mult decât orice, însă ceva se schimbase în el de când am rămas singuri.

Mi-am dus mâna la frunte, încercând să nu mă gândesc la ce devenise el, un razboinic cu un orgoliu prea mare. Mă gândeam sa plec în Midgard din nou mâine, să vorbesc cu singurii mei prieteni care nici nu stiau cine sunt, sau mai bine spus, ce sunt. În Alfheim, soarele nu se ascundea vreodată, iar somnul nu era niciodată liniştit. Aici, eu nu aveam o viața. Aici, nu eram cineva, iar oamenii se prefăceau că nu exist. Am răsuflat puternic, ochii mei fiind ațintiți spre o mică foaie de hârtie arsă pe alocuri, singurul lucru care îmi amintea cum odinioară arătau cei care au avut grijă de mine. Era ciudat să realizez că nu voi avea şansa să o privesc pe mama cum se plânge de ridurile ei și să râd spunându-i cât e de frumoasă sau să îi privesc pe tata și Harvar luptându-se în curtea din spate, deși amândoi ştiau că el avea probleme de spate. Am zâmbit trist, chipurile nemișcate privind undeva în gol. Un singur chibrit, de atât a fost nevoie să îmi smulgă acel viitor din mâini. Nu puteam să uit privirea fratelui meu când fugi spre mine și ma întrebă unde sunt părinții noştri.

Am deschis dulapul minuscul de sub birou, apucând primul tricou ce făcu contact cu degetele mele. Îmi vedeam în oglindă urma ce a rămas pe mine în acea noapte, dungi întregi de piele arsă amintindu-mi când focul mă chema spre el. Harvar avea dreptate, aceea era pedeapsa pentru că nu i-am salvat. Dacă as fi fost doar cu un dram mai puternică,  aş fi paşit în acele flăcări fără să gândesc, iar măcar unul dintre noi ar fi avut parte de acel  viitor. Cicatricile nu erau vizibile sub haine, aşa că fratele meu nu ştia cât am încercat să îi scot din cameră înainte de a... muri. Încă  nu puteam să fac țipete lor să tacă în capul meu, strigându-mă în fiecare noapte, amintindu-mi de eșecul meu.

Uşa camerei se deschise brusc. Nu îmi dădusem seama că eram pe podea, ascunzându-mi fața în mâini cu disperare. Silueta fratelui meu se apropie, așezându-se fără a scoate vreun sunet. Mi-am ridicat capul, încercând să imi şterg lacrimile înainte ca el să le vadă.

- Te simți bine? întrebă el rupând tăcerea.

Am aprobat cu o mișcare afirmativă din cap, ridicându-mă încet în picioare. Băiatul mă urmări doar cu privirea, rămânând țintuit de podea. Oftă zgomotos cu ochii în pământ.

- Thor crede că nu eşti de încredere. El spune că nu vei fi niciodată o Valkyrie. Îmi pare rău, spuse într-un final, părăsind camera.

Era de aşteptat, cine ar fi înrolat un elf, mai ales unul care este totodată în toane bune cu zeul minciunii. Cu siguranță credeau că sunt un spion.
Mi-am luat câteva haine luate dintr-un magazin din Midgard și le-am îndesat într-o geantă. Aveam nevoie de puțin timp fără grijile zeilor, iar lumea oamenilor era cea mai bună opțiune în acest moment. Mi-am scos telefonul din buzunar, încercând cu disperare să găsesc semnal. Nu conta ca arătam ca o cascadoare de circ, cocoțată pe pat, într-un final, reușind să trimit un mesaj. M-am strecurat afară din casă, ajungând la apartamentul meu din Midgard în mijlocul nopții. Din fericire însă, colega mea de cameră era încă trează, urmărind unul din filmele ei ciudate.

- Uite cine s-a decis să apară! strigă ea râzând. Eram gata să revendic locul ca fiind doar al meu. Ce crezi de "Lethaland"? Sau mai bine "Universul nemaivăzut al spectaculoasei Letha"!

- Sună ca o reprezentație la un carnaval, am răspuns așezându-ma lângă ea. La ce te uiți?

Fata se bosumflă. Letha era mai scundă decât mine, puțin mai rotundă la fața și cu părul şaten deschis.

- Nu ai înțelege, replică ea cu mâinile încrucișate. Tu nici nu ai auzit de actorii mei preferați. Zici că locuiești într-o pesteră. Însă am și eu o întrebare.

- Uimește-mă, am răspuns.

- Eşti un agent secret? Gen CIA? Întrebă Letha cu ochii mari spre mine.

- Da, chiar aşa. Acum însă că ai aflat, va trebui să te omor, am spus plictisită, așezându-mă în pat. Închide te rog prostia aia, încerc să dorm.

Am închis ochii, ascultând bolboroseala fetei care clar se uita la prea multe filme. Încercam să adorm, neputând însă să  îmi scot din minte spusele fratelui meu.