Ultimul Einherjar- Cronicile din Valhalla

Un portal înghite o rață de cauciuc.

M-am trezit cu un țipăt, Letha scuturându-mă în încercarea ei de a mă face să mă ridic.

- De ce avem un portal in baie? Întrebă aceasta când am deschis ochii.

- Tu chiar m-ai trezit pentru aşa ceva? Lasă-mă să dorm! Am răspuns, întorcându-mă nervoasă cu spatele.

Paşii Lethei se îndepărtată, dispărând și apărând în scurt timp. Am sărit speriată când un val de apă rece se vărsă exact in patul meu, observând- o pe fata care, bineînțeles, râdea. De ce tocmai eu trebuia să fiu trezită în acest hal și unde era compasiunea zeilor? A, da, nicăieri. Aruncându-i o privire tăioasă fetei care încă zâmbea, am intrat în baie. Spre surprinderea mea, chiar era un portal acolo, luminând auriu pereții.

- Letha, tu vezi asta? am întrebat suspicioasă, fata însă aprobând.

Ceva era ciudat. De obicei, oamenii nu vedeau lucrurile care aveau originea afară din lumea lor. Letha însă era o excepție, ceea ce o făcea în marea majoritate a timpului o mare pacoste. Fata se apropie privind lumina orbitoare.

- E un glob disco, am spus.

- Care plutește. În baie. Erica, rața mea de cauciuc a fost trasă înăuntru, ăla clar nu e glob disco, începu ea să se plângă.

Și gândiți-vă cât de normală era această conversație față de altele. Am târât-o pe colega mea afară din baia luminoasă, cercetând de una singură. Aveam să ma ocup de explicații după ce aflam cum a ajuns asta aici. Am paşit înăuntru, regretând imediat alegerea. Pământul mă lovi brusc, trezindu-mă greu din amețeala căderii. Am inspectat orizontul, oftând la vederea copacilor gigantici. Mă aflam în Jotunheim și clar nu din voia mea. Am blestemat în gând inspirația pe care am avut-o când am decis ca nu aveam nevoie de o sabie într-un portal magic. Ceva special la tărâmul giganților era pustiimea, liniştea cruntă care ți se întipărea în oase. Ştiam că nu ar fi trebuit sa fiu aici neînarmată, însă nu prea aveam de ales. Nu puteam să mă întorc, iar magia pe care o posedam era egala cu numărul de filme de fantezie pe care Letha să nu le fi văzut, adică nul. Eram sigură că mă aflam aici pentru ca unul dintre zei să aibă o discuție cu mine, însă asta nu îmi scotea din mine sentimentul că ceva era tensionat.

Un strigăt se auzi brusc, anunțându-mă că trebuia să o şterg de aici cât de repede posibil. Nu îmi păsa cine vrea ce de la mine, îmi prețuiam viața prea mult ca să o sacrific acum. Pământul începu să se zguduie, făcând ca fuga să fie din ce în ce mai grea. Ştiam că nu o pot ține aşa la nesfârsit, deci când o pesteră mi s-a arătat în cale, nu am ezitat nici o secundă. Tremurul pământului se opri și el, doua voci grave însă auzindu-mă.

- Puteam să jur că era aici! spuse unul dintre uriaşi.

Norocul meu era că aceştia nu prea aveau creier de cele mai multe ori.

- Ai auzit ce au spus zeii, dacă o prindem, Ragnarokul vine, replică celălat, trimițându-mi fiori pe şira spinării.

Despre ce zei vorbeau și ce aveam eu de a face cu ei? Am aşteptat până am fost sigură că giganții nu mai reprezentau un pericol pentru mine, reluând astfel mersul prin nesfârșita pădure. Nu aveai ce spune, întregul loc era magnific in felul său. Copacii erau atât de înalți încât norii îi acopereau, lăsându-te fără vreo idee despre unde s-ar fi putut opri. Până şi munții erau mai mari, părând mult mai semeți decât orice am văzut în oricare celelalte noua lumi. Într-un final, am ajuns, văzând coroana celui mai bătrân și sacru copac: Yggrasil - cel care ținea toate lumile laolaltă. Am apucat o creangă, cățarându-mă încet până ce soarele orbitor al Alfheimului mă întâmpină. Nu îmi păsa de ce aveam să fac în continuare, mai întâi îmi luam o armă. Am intrat în casă, fiind bineînțeles întâmpinată de un frate nervos.

- Unde ai fost? mă privi el încruntat.

- Fugeam de giganți trimiși de niște aşa-zişi zei, am spus căutându-mi sabia neagră. Am găsit în casa mea din Midgard un portal care ducea în Jotunheim.

- Şi ai intrat? întrebă el plictisit.

M-am întors spre el, analizând cum ma privea. Fratele meu clar ştia ceva ce eu nu ştiam.

- Tu ai fost atent la ce am spus? Logic că l-am urmat. Am crezut că e o chemare a lui Odin sau ceva, însă am fost întâmpinată de doi giganți. Spuneau că fără mine Ragnarokul va începe. Harvar, ce a vrut asta să însemne? Tu eşti mâna dreaptă a zeilor, trebuie să ştii ceva!

Băiatul se încruntă, masându-şi fruntea obosit și oftând lung, ceea ce clar însemna veşti proaste.

- Ieri, după ce am înapoiat ciocanul, l-am auzit pe Thor vorbind cu un sevitor despre un semizeu, un fiu al lui Loki, spuse într-un final.

Nu înțelegeam ce era atât de special la acest lucru.

- Şi ce? Loki are mulți copii. Toată lumea ştie asta.

- Nu un astfel de semizeu. Spuneau că ar fi ceva special, unic. Ştiu că nu mi-ai spus niciodată nimic despre viața ta din Midgard, însă aseară, ai fost cu cineva? întrebă Harvar.

- Colega mea de cameră, Letha. Am spus, realizând. Acum totul se leagă.

M-am întins pe pat, realizând cât de oarbă am fost. Faptul că ea vedea totul, că avea o curiozitate fantastică în lumile fantastice, că nu se speria când ceva anormal se întâmpla. Trebuia să stau clar de vorbă cu ea. M-am ridicat, gata să mă întorc în Midgard, însă Harvar mă opri.

- Mă ocup eu, tu ai avut destule aventuri pentru astăzi, ai nevoie de odihnă acum, spuse el.

Aş fi obiectat fără să stau pe gânduri deoarece urăsc ca el să se bage în viața mea pământeană, însă avea dreptate, eram mult prea obosită să ma întorc. Am încuviințat, punându-l însă să promită că nu o va speria pe Letha cu întrebări ciudate.