Brandon

4. De unde știi că nu sunt acasă

4. De unde știi că nu sunt acasă?

     Mi s-a părut o decizie bună, dar deciziile bune sunt greu de luat. Pe termen lung sunt dezastoase, trag după ele consecințe drastice și te fac să te simți incomodă în propria viață.

    Ce caut eu în viața mea?

    Stima de sine, îmi răspund în acest moment în care mă uit urât la mama. Se află pe canapea și unul din iubiții ei de weekend îi masează picioarele, în timp ce îi vorbește pe un ton scârbos.

    Aș vrea să cred că sunt conștienți de prezența mea în această casă, dar eu sunt mai degrabă un chin și nu am fost niciodată altceva. Am fost „Eva” și încă sunt.

    Copiii sunt binecuvântări.

    Minciuni.

    A aflat prea târziu despre mine ca să mă poată avorta. Eu reprezint blestemul ei, nicidecum un cadou divin sau orice altceva. Îmi amintesc mereu acest lucru pentru a nu mă lăsa copleșită de răceala ei față de mine, de situația în care mă include și în starea în care mă aduce.

     — Eva, vrei te rog să ne lași naibii în pace.

     — Mi-e foame.

     Își dă ochii peste cap, mârâind la mine.

     — Ai ajuns acum cinci minute acasă, chiar nu ai putut mânca în oraș?

     — Cu ce bani? Am pierdut trenul și nu am avut nici cu ce să vin acasă.

     — Și totuși ai ajuns.

       Totuși am ajuns.

       Da, sună prea trist ca să mai fiu nevoită să întorc asta pe toate părțile și să îi dau un alt înțeles, ca să mă simt mai bine. Își lasă capul în pernă și îi dă indicații individului care mă privește cu coada ochilor.

     — Mâine o să îți pară rău, Lorelai!

     — Dispari, Eva!

      Mi-am încleștat maxilarul. De această dată nici nu se mai clinti spre mine, nu se mai revoltă că nu o numesc „mamă”, nici măcar nu a mârâit cum obișnuia să facă.

     — Portofelul meu e în jachetă la intrare, vocea bărbatului mă conectă cu privirea lui, poți lua douăzeci de dolari.

     Zâmbetul lui mă face să vreau să vomit, dar îmi este foame. Lorelai nu a mai făcut cumpărăturile de sâmbăta trecută și frigiderul este aproape gol. Banii pe care mi i-am dat s-au terminat, iar faza prin care trece nu îmi permite să îi cer alții. Bani are, dar nu sunt sigură de consimțământ. Așa că îi răspund zâmbetului cu o arcuire neîncrezătoare a buzelor și mă îndrept spre jacheta lui.

      Prind la timp verigheta și mă chinuiesc să nu oftez. Nu vreau să le atrag atenția, dar nu pot să nu mă simt prost față de soția lui. Oare are copii?

      Dacă da, copiii lui sunt binecuvântări sau blesteme?

     Îmi încalț teneșii într-un timp record și ies din casă mult mai repede. Față de când am ajuns acasă, acum port blugi și un hanorac gros. Nu simt brizele reci pe care seara le dezlănțuie. Unul dintre motivele pentru care ador răceala serii este spectacolul de lumini de pe cer. Culorile roșii încă se luptă în asfințit și păstrează o notă de vulgaritate în ciuda stelelor care strălucesc deasupra capului meu.

     Un alt motiv pentru care nu pot renunța la viață.

     Intenționez să îmi fac o listă cu așa ceva. Motive pentru care să trăiești. Iar atunci când comportamentul bizar al mamei mă aduce la capătul puterilor, să nu uit că viața este frumoasă. Este doar o pasă proastă. Au mai fost și altele. O să mai fie și altele.