Poate e de la hanoracul pe care nu l-am mai găsit, dar problema se pune în felul următor: unde ești? De ce nu te materializezi azi și să terminăm cu toată șarada asta? E cu atât mai meschin cu cât aștepți în umbră momentul oportun, iar până atunci pregătești terenul, cu pași mici, dar cerți. Crezusem că o să explodezi acum trei ani, când mă uitam la fereastră ca la sfârșitul meu iminent. Nu vrei să apari printr-o explozie? Vrei să apari încet, într-o aparență firească? Plecați! Plecați toți, nu vă mai vreau! Nu cred că mă mai vreau pe mine... și de aceea nu vă mai vreau nici pe voi. Vreau să mă doresc înapoi, vreau să mă simt înapoi. În astral e mai ușor, dar astralul e existența mea și eu nu exist acolo.
Am zis să plecați! Mergeți! Nu vă mai uitați înapoi! Nu vă mai vreau. Sunt atât de slabă încât nu-mi pot împiedica orgoliul din a nu mă mai vrea nici pe mine. Orgoliul nu mă lasă să accept ce am făcut, la fel cum nu mă va lăsa să accept ce ați făcut. O să ne distrugem în continuare până vom uita, iar de apoi... numai cine știe va ști.
Nu mai am loc, mă sufocă pereții și mă respinge viața. Nu am după cine sau ce să plâng. Nu mă las nici să gândesc, fiindcă îmi amintesc. O să mai treacă o zi.
