Mă întorc la tine.

Reîntoarcerea

În prezent, Londra 2005

Lex

Petrecuse patru ani departe de casă, departe de viața lui obișnuită de adolescent, departe de dragoste, de Rosalie a lui. Așteptase cu nerăbdare și cu durere în suflet acea clipă, când va păși în orașul natal și va alerga în brațe la Rose. Nu-i trecuse supărarea pe părinții lui. Timp de patru ani se dușmănise cu tatăl său și ura sporise când acesta divorțase de Barbara, mama lui și o alungase de la vilă ca să-și aducă amanta.

  Coborâse din avionul său privat, deoarece acum era pe picioarele sale. După divorț, mama lui îi cedase fiului ei acțiunile la firmă, din proprie voință și pentru a se răzbuna pe fostul soț. Știa că ura din sufletul lui Lex și avantajul de a avea jumătate din acțiunile firmei, vor fi o corvoadă pe capul fostului ei soț.

  Lex se maturizase mult. Lipsa iubitei sale și absența răspunsurilor ei la telefoane și  scrisori, îl ambiționaseră mai tare să învețe și să priceapă cât mai multe, ca timpul să treacă repede și el să o reîntâlnescă. Patru ani însemna mult și atât de mult încât îi era teamă că ea nu-l va mai dori și că s-a schimbat față de el. În termina psihic acel gând și totuși, speranța lui era și mai mare și nu se risipise nicio clipă. În mintea și inima lui, Rose era încă acolo, iar dragostea lui pentru ea rezistase timpului, ba chiar crescuse și devenise mai puternică. Avea nevoie doar de ea și de acceptul ei, avea nevoie de iubirea ei ca acea legătura puternică să devină indestructibilă.

  La coborâre, o mașină cu șofer și un om al lui, o gardă de corp îl așteptau să-l escorteze la vilă, unde tatăl lui era nerăbdător să-l vadă, chiar dacă știa și ce va urma după sosirea acestuia. Războiul dintre tată și fiu avea să înceapă, se temea de asta și se temea că va fi furios când o va vedea pe concubina lui, Patricia, o femeie blondă cu vreo zece ani mai tânără ca el, dar nu-i păsa. Era un bărbat liber acum și tot ce voia momentan, era să-și vadă fiul, pe care nu-l văzuse de patru ani.

— Bună ziua, domnule, bine ați venit acasă, spuse șoferul. Domnul Thompson e foarte încântat și nerăbdător să vă reîntâlnească, continuă acesta, punând bagajele în portbagaj.

— Sunt impresionat de amabilitatea ta, dar îl cunosc pe tata și nu cred că și-ar arăta sentimentele cuiva, cu atât mai puțin încântare.

— Mulțumesc, domnule, să știți că eu mă bucur enorm că ați revenit!

— Jonas, îi spuse Lex după ce urcă în mașină, nu mergem direct acasă. Mă duci întâi acasă la Rosalie.

— Poftiți? Șoferul nu înțelegea unde vine asta și despre cine vorbea stăpânul lui.

— Rosalie a mea. E imposibil să nu ți-o amintești. Ți-au spălat și ție creierul cât am lipsit?

— Nu, domnule, acum îmi amintesc... domnișoara aceea cu aluniță?

Lex era impresionat de memoria lui, își amintea de alunița iubitei sale.

— Exact aceea, răspunse el sigur.

— Domnule, mă tem că mergeți degeaba acolo, am înțeles că s-a mutat... și..

Băiatul, care fusese șoferul lui Lex și înainte, avea vreo optsprezece ani pe atunci, dar își amintea cu exactitate cât se iubeau Lex și Rose și de câte ori se întâlneau sau unde. Aflase de căsătoria forțată a lui Rosalie cu Nick, un tip dur, care mai avusese altercații cu Lex, din cauza lui Rose și nu-i putea spune patronului să despre asta, fiindcă știa că va fi rănit. Avea să-l lase singur să afle și să nu se amestece, poate că dacă dragostea lui e încă la fel de mare, o va recupera pe Rosalie din ghearele nemilosului.

— Vreau să văd cu ochii mei! îi porunci Lex și Jonas porni imediat mașina.

Privea prin geamul mașinii cu melancolie și își amintea frânturi din trecut sau orice amintire o avea pe străzile orașului natal. Cu tristețe își amintea cum alergau pe străzile pietruite, cum mergeau la cafenea după-amiaza și își făceau lecțiile la un ceai, cum stăteau în parc pe pătură hârjonindu-se în natură, dar și cum Rosalie i se dăruise lui pentru prima dată, la petrecerea lui de majorat. Fusese cel mai prețios dar fecioria ei. În acel moment se născuse o pasiune și mai aprinsă între ei. Era o persoană pură, înțelegătoare și știa cum să îl binedispună când era trist. Rose a lui era perfectă și o voia înapoi. Una peste alta, nu putuse uita nici ultimile ei cuvinte, la ultima lor întâlnire. L-a numit laș. Poate avea dreptate, nu era obișnuit cu ieșitul din cuvintele tatălui. Greșise mult, dar fiecare om greșește și astfel învață ceea ce n-a făcut bine.

  La un moment dat, văzu casa lui Rosalie. Gărduțul cândva proaspăt vopsit de un alb imaculat, acum era scorojit și neîngrijit, nu mai erau flori în fața casei, unde le plantase ea însăși cu mânuțele ei și pe portiță scria "De vânzare", împreună cu un număr de telefon. Coborî jos din mașină doar ca să poată să simtă aerul, poate mai există o umbră din parfumul ei, un obiect lăsat în urmă, ceva să-l îndrume către ea, să poată să-i aline dorul. Ochii i se umeziră și îi șterse cu mâneca, apoi își puse din nou ochelarii de soare.

— Jonas, îi făcu semn șoferului și acesta se apropie imediat. Notează numărul de telefon pe ceva. Sună și află adresa ei sau a părinților, oricui mă poate conduce la Rose.

— Da, dar...

— Jonas, suntem aproape de-o seamă, doar că nu ai avut posibilitatea să faci o școală bună sau să studiezi, nu înseamnă că ești prost. Ai școala vieții, cu toții o avem. Dacă faci asta pentru mine, vei fi răsplătit. Te fac și asistentul meu, nu vei mai duce viața lui Rex și vei avansa. Gândește-te ce ofertă generoasă îți fac, vreau să o găsesc cu orice preț!

  Băiatul era flatat de propunerea șefului său și promise să rezolve, să afle ce își dorește. Oricum ar fi făcut-o.

— Bine, șefule, orice pentru dumneavoastră!

  — Bine, îl bătu Lex pe umăr și porni către mașină. Acum du-mă la mama. Trebuie să o văd neapărat, încă nu m-am obișnuit cu ideea că e separată de tata definitiv.

— Doamna Barbara e o femeie de nota zece, a avut mare grijă de mine, datorită dumneavoastră! Mulțumesc.

— Fără mulțumiri, să mergem!