Mă întorc la tine.

Prevestiri...

 
  Lex conducea atent, încă nevenindu-i să creadă că Rose e cu el și a renunțat la sclavia impusă de Nick. Deși el era șoferul, se uita spre iubita lui căutând cu insistență acei ochi frumoși pe care îi privea adesea. Voia să vadă că și ea se bucură la fel ca el, de faptul că sunt împreună, dar ea privea pe geam absentă sau poate îngrijorată de ceea ce se întâmplase atât de brusc. Lex își puse mâna peste a ei și i-o strânse ușor, făcând-o să se întoarcă cu fața spre el. El zâmbea și ea îi răspunse puțin reticentă, apoi își mută din nou privirea de la el, iar Lex fu nevoit să se concentreze la condus. O cută de îngrijorare îi apăru pe frunte, sperând că răceala asta ce venea dinspre ea, să nu fie din cauza lipsei de sentimente pentru el.

   Telefonul îi sună insistent în buzunar. În timp ce se chinuia să-l scoată, se făcu atentă și Rose.

— E Jonas, probabil a rămas cu mașina în mijlocul drumului sau are nevoie de bani să o repare...

  Fata dădu din cap, cugentând la spusele lui Lex.

— Alo! Ce e Jonas? N-ai ajuns la service cu ea sau te-a lăsat pe drum? Îl ironiză Lex aprope scăpând un zâmbet.

— Nu...e mai rău de atât. Nemernicul s-a dezmeticit după ce ați plecat și ți-a ciuruit mașina cu gloanțe, a spart geamuri și două cauciucuri și era să mă găurească și pe mine... Dar îți zic...eu cred că ți-a memorat numărul și va afla că e mașina ta...

— La naiba! Nenorocitul! Tu ești bine?

— Am supravițuit, dar am tras o spaimă, de am crezut că dau iar pe la spital...

— Oricum dai...treci pe la Lia. Vezi să nu te scapi la ea de cele întâmplate. Rose îi va face o surpriză când va fi externată. A zis doctorul că azi la amiază o externează. Vin împreună cu Rosalie să o luăm.

— Bine...șefule, să știi că mașina va sta mai mult în service, voi rezolva cu asigurarea. Te țin la curent.

— Ok.

  Imediat ce Lex închisese telefonul, Rosalie suspecta din discuție că e vorba de Nick printre toată pălăvrăgeala despre mașină.

— S-a trezit nu-i așa? Și-a dat seama. Lex! Răspunde-mi! Știu că am dreptate!

   Avea dreptate, iar el nu putea nega ceea ce era evident. Trebuia să se dezmeticească și fie că era atunci sau altădată, sigur avea să fie și Rosalie pusă în temă.

— Da...a răspuns sec, ceea ce o scotea din minți și mai mult pe fată.

— Ce-a făcut? Nu poți să recunoști că am avut dreptate nu-i așa?

— Și ce vrei să spun? Da, s-a trezit și acum își caută nevasta și amantul care i-a spart o vază în cap. Asta vrei să știi?

  Rosalie îl fixa cu privirea plină de dispreț nu pentru că îi zisese adevărul ci felul în care l-a spus. Atât de urât sunase, de parcă se simțea cu musca pe căciulă, fiindcă despre ea era vorba. A tăcut și și-a întors capul pe geam.

— Îmi pare rău , Rosalie, oricât de greu ar fi și cât de urât e acest adevăr, îl voi schimba. Îți promit că eu am să te scot din iadul în care ți-am permis să intri inconștient... Ai să vezi!

— Socoteala din târg, nu se potrivește cu cea de acasă... mormăi fără să-l privească. E un ticălos fără scrupule, iar asta dovește cât te înșeli în privința lui. Crezi că-l poți face să se simtă vinovat de ceva sau să-l faci să recunoască vreun rău făcut? E prea isteț fiindcă Diavolul îl ajută.

— Oricum ar fi, Rose, noi suntem mulți, el e unul singur.

— Nu e așa. Nu am să implic pe nimeni în problemele mele și nu e deloc singur. Poate plăti pe câțiva din pretenașii lui ne poate face felul când nici nu te aștepți.

  Lex nu mai comentă nimic. Orice ar fi zis ca să o facă puțin mai optimistă, Rose ar fi descris în mii de cuvinte răul ce l-ar face Nick.

   Înapoi, în casa din care Rose și-a făcut curaj să plece cu Lex, Nick era furios. Se lungise pe canapea ținând un prosop cu gheață în cap, timp în care măsura din priviri arma lăsată pe măsuța din fața lui, apoi studia cioburile sparte de pe jos. Încă nu-i venea să creadă că Rose era cu cineva în casă. Acel cineva îl lovise cu o nenorocită de vază a cărei cioburi nu se sinchisise să le adune. Aștepta precum un taur la rodeo, să primească numele celui pe care era înscrisă mașina în care trăsese.

  Așteptarea luase sfârșit. În momentul în care sună telefonul, îl duse la ureche și porunci celui de pe cealaltă parte să-i dea numele.

— A fost dificil să aflu Nick...

— Lasă-mă dracului, cu asta, nimic nu e dificil pentru tine. Trec mai încolo și îți primești răsplata. Zi-mi odată numele!

— Lexer Thompson...
 
  Nu-și putea crede urechilor ce se întâmplase sub nasul lui. Strângea în pumn telefonul aproape să-l crape de ciudă.

— Nick? Mai ești acolo?

  Convorbirea rămăsese în aer, fiindcă nu se mai putea stăpâni de nervi. Trânti câteva picioare în măsuță azvârlind-o de colo-colo și vreo câțiva pumni în ce nimerea, apoi se opri. Nu era de ajuns. Voia să-l nimicească, să-l ucidă cu mâinile sale fiindcă a pus mâna pe ce îi aparținea, pe Rosalie. Gâfâia obosit ca și cum tocmai ar fi alergat kilometri întregi. Apucă iute arma de pe unde căzuse, o înfipse la betelia pantalonilor și plecă nervos.

   Rosalie se gândea la cele mai rele lucruri ce le va păți, dar ce a fost făcut, e bun făcut. Fugise de acasă și nu putea da înapoi, oricât ar fi dorit.

— Haide, Rose! o îndemnă Lex după ce coborî din mașină, îi înșfăcă geanta și îi deschise portiera.

— Unde suntem?

— La mama acasă. Vei fi în siguranță cu cineva prin preajmă.

— Nu...nu pot Lex! Nu am văzut-o pe mama ta nici când eram împreună de teama de a-i vorbi... Acum nici atât... Știi situația mea...

— Stai liniștită, mama te cunoaște și te place. E doar pentru o vreme.

— Cum adică mă cunoaște?

— Mi-a spus că a auzit totul când ai fost la mine în vizită. Ai emoționat-o până la lacrimi și a spus că ești specială. Te va plăcea! Și tu o să o placi... E de treabă.

— Mda...așa zic toți când vorbesc despre mame...

— Vei vedea cu ochii tăi, vino!

  Cu fără prea mare tragere de inimă, Rosalie coborî timidă, lăsându-se înduplecată de Lex. Avea să-i cunoască mama pentru prima dată. Îi era frică și rușine de situația ei.