Bucăți înfrăgezite de haos rag în ecourile oculte din al meu suflet,
Oripilată m-ascund, însă bucăți de morbid zac în al inimii cuget.
Gura mă arde, de tine mi-e așa lihnită, împroșcată doar cu nopți polarice și lugubre,
De ale ei neguri, cumplit mi-e bătătorită.
Te caut și te simt în damf ilustru de smirnă,
Și mi-amintesc de tine și suflarea-ți docilă.
Vreau să te am și mă apropii de a ta nălucă tot mai mult,
Dar dispari domol în scâncetul croncanilor, te rășchiri în plin tumult.
Tălpile mă înțeapă căci pășesc pe cioburi ascuțite de amintiri,
Iar pielea mă arde, căci însetată rumegă ale tale atingeri.
Șesul îmi astupă fața cu răceala lui ordinară și ireal de rece,
În valuri de dorință crâncenă, tare adânc vrea să mă mai înece.
Cerurile se crapă peste mine în urlete țipătoare,
Căci te strig în icnete macabre, și nu te aud să răspunzi la a inimii-mi chemare.
Sângele veșniciei curge în lacrimi de speranță,
Căci degetele-mi slăbite, vor să-ți mângâie buzele miezoase în astă viață.
Oasele-mi devin băltaoce uscate de așteptare,
Iar cucuvele în toi de noapte, agățate în vârf de turnuri neguroase și hilare,
Mai îngână strașnic doine agonizante și solitare.
Ochii-mi tulburi, precum oceane întărâtate și pustii.
Zăbovesc printre mormintele pustii,
Râvnesc, în al meu prag să-mi mai vii.
