Psychopath Dad

*3*

Au trecut trei săptămâni, trei săptămâni în care nu am ieșit din casă.
Pentru că nu aveam voie.
Nu înțelegeam ce caut aici, pentru ce sunt aici, și nici ce s-a întâmplat. Mai ales cu mama mea.

Preferam să nu mă gândesc prea mult la asta, altfel sfârșeam să mă scufund în lacrimi.

Ușa se deschide, ceea ce mă face să tresar când îl văd pe Harry, bărbatul cu ochii verzi care nu înceta în a se numi 'tati'.
Era penibil.

Lângă el mai era o fată.

"Bon, ea e Lucy. O să rămână cu tine acasă, am niște treabă, bine?"

Nu spun nimic, doar aprob din cap.

Merge jos, și aud cum ușa de la intrare se deschide și după este trântită. 

Lângă mine se pune fata numită Lucy. Avea un păr blond platinat, ducea mai mult într-o culoare spălăcită de gri, iar ochii ei erau de un albastru ciudat ce mă speria, nu era acea culoare frumoasă de albastru ca marea sau cerul. Un albastru foarte deschis.

"Sunt Lucy." Își întinde mâna.

Era greu de privit în ochi. Era îmbrăcată cu o rochiță albă. Părea a fi ca o păpușă.

"Eu sunt Bonnie." Dau mâna cu ea. "De ce te-a pus Harry să stai cu mine? Puteam să rămân și singură."

Zâmbește scurt, punându-se lângă mine în pat.

"Nu vrea să faci vreo prostie, are nevoie de tine."

Privirea parcă o trăda împotriva a ceea ce zicea. 

"Nu cred că are nevoie de mine, eu nu am nevoie de el." Încerc să forțez un zâmbet mic.

"Vei afla peste ceva timp adevărul, vei avea nevoie de el...vrei să ne jucăm?"

Nu am fost atentă la întrebare, încercam să analizez ce a zis înainte. Nu știam despre ce vorbește.
Totuși, m-am întors la ce a întrebat fata.

"Să ne jucăm? Bine păi...ce spui de adevăr și provocare? Altceva nu avem ce face."

Se uită la mine confuză, și își dă ghiozdănelul din spate jos, scoțând două pluşuri.
Un ursuleț roz, și un iepuraș alb.

Voia să ne jucăm cu pluşurile?
Râd uitându-mă la ea.

"De ce ai vrea să ne jucăm cu niște materiale umplute cu vată?" Mă uit la ele și după la ea.

Nu aveam nimic cu pluşurile, jucăriile, dar mi se părea ciudat pentru vârsta mea. Nu că aș fi fost cine știe ce adult, totuși...ciudat.

Fata din fața mea se schimbă repede la față. Ochii îi erau umeziți.

"Iartă-mă, am spus ceva ce-..."
"Te spun lui Harry!" Exclamă, întrerupându-mă și fugind din cameră.

Nu știu ce am spus greșit. Poate era mult mai sensibilă.

Am mers jos după ea, să îmi cer scuze.
Nu era pe nicăieri.

"Lucy?" Strig, învârtindu-mă prin jur ca să o văd.

Era pe canapea. Parcă a apărut dintr-o dată.

"Lucy, îmi pare rău. Nu știam că ești mai sensibilă, dar ne putem juca cu pluşurile cred." Zâmbesc, și mă apropii de ea.

Aceasta se uită urât la mine.

"Nu te iert, și vei ajunge ca mine și celelalte fete."