Iubind o stea

Ea...

       "Probabil că toți am observat acea stea ce apare prima pe cer. Cea mai strălucitoare dintre toate. Cea care te face să crezi că mâine va fi o zi mai bună chiar dacă azi îti doresti să nu te fi ridicat din pat. Care îți dă speranță și te face visător. Tu ai fost acea stea pentru mine, Albert. Tu m-ai ridicat când aveam cea mai mare nevoie de tine, iar pentru asta nu te voi uita niciodată... "

                     ___________________

          Aceeași poveste. Veșnicele țipete și sunete de sticle sparte ce se aud de la parter. Același clișeu de prost gust pe care tocmai eu am fost obligată să îl suport. Aceeași cameră ostilă. Aceeași eu, ca întotdeauna, privilegiată cu acest coșmar continuu. Privită din fața televizorului, o astfel de poveste e tulburătoare, dar și liniștitoare, atunci când ai părinții naturali lângă tine sau măcar doi tutori legali cu mintea limpede, nu cufundată în alcool și droguri. În acel moment te gândești că ești păzită de orice necaz și că asta nu ți se poate întâmpla ție, pâna când globul de sticlă ce te proteja e spart cu brutalitate și te trezești în mijlocul dezastrului, adoptată de un cuplu de drogați, cu părinții dispăruți cine știe pe unde. Ei bine, asta e varianta mea. Daca îl întrebi pe avocatul ce a decis sa imi preia cazul, in urma cu sapte ani, cand parintii mei au fost dati disparuti de pe orbita pamantului in urma unui accident de
masina, am fost adoptata de un cuplu foarte primitor si iubitor ce chiar si in ziua de astazi ma tine pe o perna de puf si care nu imi da voie sa platesc cu monede. Cu siguranta nu e asa. Din ziua in care am venit aici am fost abandonata. Nu am primit o imbratisare sau un cuvant frumos in sapte ani. Am fost pur si simplu ignorata din acest punct de vedere. Chestiile astea au fost inlocuite de palme si certuri din partea lor din motive extraordinar de stupide.
Mda... Asa e viata mea. Dramatica, deplorabila, depresiva. Singurele mele alinari sunt stelele si prietena mea cea mai buna, pardon, singura mea prietena, Emma.
         Simt cum vantul intra pe fereastra fluturand perdelele crem si rascolind in fiecare cotlon al camerei. In ciuda faptului ca produce o vajaiala nu reuseste sa acopere sunetele ce imi sunt atat de cunoscute. Decid sa ies pe acoperis, caci acolo e cel mai bine. Nimic nu ma poate distrage. Niciun sunet de vesela sparta. Acolo sunt doar eu si zeci de constelatii ale caror nume le stiu pe de rost. Ma ridic de pe marginea patului si imi trag la repezeala un hanorac pe mine. Dupa care execut miscarea la care sunt experta. Cu putina grija, pentru a nu cadea, imi trec piciorul peste fereastra si calc pe marginea acoperisului maro. Probabil ca cea mai buna idee ar fi sa nu ma mai complic prea mult si sa ma las sa cad, insa aruncatul asta de la inaltime mi s-a parut intotdeauna jalnic. Oricum urmeaza sa mori. De ca sa mai faci atata caz si sa traumatizezi lumea ce trece pe strada cu pozitia neobisnuita pe care o va avea corpul tau. Macar sa mori mai demn, nu stiind ca ai distrus copilaria unui copil si ca ai umflat buzunarul psihologului. As opta mai mult pentru taierea venelor in baie, pe o melodie linistita. Am incercat asta de mai multe ori, insa nu am avut destul curaj sa duc treaba pana la capat, asa ca m-am ales doar cu niste mici zgarieturi.
              Ma tarasc pana in locul cel mai plat, dupa care imi intorc privirea spre bolta cereasca ce e impanzita de bucati mici de argint, asteptand ca spectacolul de sub mine sa se termine, ca in fiecare seara...

________________

Hei!
Carte noua!
Capitolul trebuie reeditat. Nu stiu la ce ora cititi asta, dar eu o scriu la 1:07, deci fara editare.
Capitolul este putin cam scurt caci nu stiu daca are rost sa continui. Am nevoie de parerea voastra. Sper ca v-a placut.

Noapte buna! :*