Iubind o stea

Eroul

        Deschid ochii, îngânată de două mâini ce îmi udă fața cu apă. Un tavan nefamiliar și un miros nefamiliar mă întâmpină. Panica mi se instaurează în trup. Unde sunt? Frânturi ale evenimentelor ce s-au petrecut înainte să leșin mi se înșiră in minte, însă nu reușesc să le pun sub forma unui puzzle căci dau cu privirea de băiatul cu ochii verzi. Doi ochi verzi pe care, deși i-am văzut doar de două ori, îi pot recunoaște și dintr-o mie. O întrebare, triumfătoare și iscoditoare, îmi tronează pe vârful limbii: "Ce caut eu aici?". Nu reușesc sa dau frâu liber cuvintelor, căci vocea acestui necunoscut fermecător mă întrerupe.

– Ești bine? Mă întreabă el nesigur. Vrei să-ți aduc apă?

– Nu, mulțumesc... ai putea totuși să-mi spui unde sunt, căci nu am nicio idee.

Odată ce vorbele îmi părăsesc trupul, o durere ascuțită de cap mă ia prin surprindere, făcându-mi spatele să se arcuiasca. Îl văd că se încruntă îngrijorat. E posibil să îi pese? Sau e doar mintea mea? S-ar îngrijora și dacă s-ar afla un câine în locul meu, pe cine tot mint...

Din perspectiva lui

        Deschid ușa stăngaci cu cotul și o duc cu grija pe fata pe care tocmai "am salvat-o" în cameră. Am mai adus fete acasă, însă pe niciuna așa. Norocul meu că părinții mei lucrează. E mai bine dacă nu ma văd făcând asta, căci nu vreau sa creadă că sunt cine știe ce Don Juan care culege adolescente de pe strada si le aduce leșinate.
Ajuns în fața canapelei, o așez cu grijă și fug până în bucătărie dupa apă. Ce ar trebui sa fac acum? Oare ar deranja-o daca aș uda-o? Rămân blocat pentru câteva secunde, fiind captat de chipul ei. Ceva îmi spune că n-o să scap prea ușor de imaginea asta.
După câteva secunde deschide ochii, făcându-mi cunoștință cu maroul auriu al ochilor ei nedumeriți. Îmi pune   îngrijorată câteva întrebări, la care eu raspund cu stângăcia unui copil vrăjit de o jucărie pe care a văzut-o în vitrina unui magazin, după care ceva îmi face inima să bată mai tare decât a bătut până acum.
       Fața umeda a ființei fragile ce stă întinsă în sufragerie se transforma într-o grimasă strâmbă, provocată probabil de o durere. Întreb cu aceeași "dibăcie" a adolescentului timid de clasa a opta:

— Ești bine? Pot să-ți aduc ceva?

— Nu, mulțumesc. M-ai ajutat de-ajuns, răspunde ea, încercând să pară politicoasa, deși e evident de la o poștă că e neliniștită. Poți totuși să-mi spui în ce parte a orașului mă aflu ca să ajung acasă.

— De ce ești așa speriată? întreb ușor amuzat. Te-am adus la mine acasa căci nu știam exact cum sa ajung la domiciliul tău și nu puteam să te las acolo. N-am de gând să profit de tine. Nu sunt genul ăla.

Obrajii ei capătă o nuanță roșiatică și îmi spune, evident iritată de discursul meu:

— Iartă-ma că nu mă conformez, dar nu mi se întâmplă în fiecare zi să fiu adusă într-o casă străină de un băiat pe care l-am văzut o singură dată în viața mea.

— Nici mie nu mi se întâmplă să fiu eroul unei fete drăguțe în fiecare zi, spun ca să o îndulcesc, însă imediat după mă întreb daca nu cumva am facut o greșeală, căci, după câteva momente de liniște în care tot ce a făcut a fost să privească stănjenita podeaua, se ridică brusc în picioare.

— Chiar ar trebui să merg acasă. Probabil părinții mei sunt îngrijorați.

Rostește ultimele cuvinte cu o oarecare nesiguranță în glas, ca și cum nu ar fi convinsă de ceea ce spune. E și normal, din moment ce dimineață nu era nici urmă de adult în casă. Probabil că părinții ei sunt niște obsedați de muncă care îi iau cadouri scumpe, dar nu petrec destul timp cu ea.

— Fie, ma dau eu bătut. Dar va trebui să mă lași să te conduc.

— Dacă de asta e nevoie ca să ajung în siguranța casei mele, atunci accept.

                                ***

       Suntem pe drum înspre casa mea de ceva timp, însă niciunul dintre noi nu a scos vreo vorbă. În momentul in care mă gândesc ca ar fi momentul să sparg tăcerea, băiatul care merge la o mică distanță de mine mă întreabă, întorcându-și privirea către mine:

— Și... presupun că ești la liceu, nu-i așa?

— Da, în ultimul an.

— Și ce plănuiești sa faci după asta?

— Cel mai probabil, dacă nu se strecoară nimic străin în planul meu bine pus la punct, voi evada din văgăuna asta și voi merge la o facultate de astronomie.

— Ai scopuri mărețe, spune, scărpinându-și bărbia pentru a arăta gânditor. Eu cred că o să continui cu petițiile.

       Chicotesc încet și văd cum colțurile gurii i se arcuiesc.

— Eh, nici chiar așa. Dar nu mi-am pus încă problema ce include ocupația mea pe viitor. Timpul poate să mă aștepte! Nu poate, trebuie!

         Zâmbesc, însă faptul  ca ne apropiem de casa mea îmi lasă un gol în stomac, și aș vrea să mă întorc înapoi pentru a mai afla ceva despre băiatul ăsta misterios. Însă nu vreau să par o ciudată, așa că ma opresc în dreptul clădirii pe un etaj în care stau.a

— Asta e destinația mea, spun eu.

      Șovăie puțin, după care spune:

— Știi, am petrecut jumătate de zi cu tine, dar tot nu știu cum te cheamă.

— Oh, da... Esther Amarissa, încântată de cunoștință! spun, afișând un zâmbet strâmb, care pe el îl face sa zâmbească. Pentru câteva secunde privirile ni se întâlnesc și simt cum tot spațiul rămas între noi se umple de scântei.

— Frumos nume, a fost menit sa fie al tău, spune gesticulând dramatic. Albert!

— Abia ce ne-am cunoscut, însă sunt nevoită să plec, Al.

— E o noua prescurtare pentru mine, sper că mă voi obișnui cu ea. Face o scurtă pauză. Nu e nicio problemă, domniță! Plăcerea a fost de partea mea! spune, aplecându-se galant.

Încep să râd, în timp ce mă îndrept spre ușă.

— La revedere, Albert!

— Voi tânji după o revedere, Esther Amarissa!