Iubind o stea

Noi...

Coridoarele goale ale liceului îmi amintesc ca am întârziat. Din nou. Maresc pasul, desi stiu ca acum nu mai conteaza daca fug sau merg incet. Aproape in fiecare zi trebuie sa aștept ca bădăranul ăla împreună cu ceilalți aroganți ai săi sa plece din drumul meu. Inca de când am început liceul, timp de aproape patru ani, ma așteaptă acolo. La coltul străzii, cu gașca lui, ca sa își bata joc de mine. Țin minte si acum, de parca ar fi fost ieri. Treceam liniștită prin fata lor, când "capul" grupului mi-a pus piedica. Am căzut, julindu-mi obrazul puțin. Toți au început sa rada de mine. A fost groaznic. Si a continuat si a doua zi. Si a treia. Si timp de o săptămână. Mi-am exclus din minte ideea de a le spune tutorilor mei. Eram conștientă ca nu le va păsa. Așa ca am încercat sa găsesc un alt drum. O alta cale spre liceu. Am găsit, insa era prea mult de mers. Așa ca am sfârșit prin a aștepta in fiecare zi in care știam ca va fi in acel loc sa plece, si, implicit, prin a intarzia in fiecare luni si joi si când mai dadeam de el pe acolo. Ajung in fata clasei în care voi avea oră si bat ușor la ușă.

—Intra! se aude o voce de pe partea cealaltă a ușii.

Îmi musc interiorul buzei ușor in timp ce împing mânerul, speriata fiind de ce mi se va întâmpla de data asta.

—Buna dimineața, murmur.

Privirea acra a profesoarei de fizica ma stoarce de tot curajul pe care il dobândisem dimineață.

— Domnișoară Ross, chiar îți e atât de greu sa vii la timp? E ultima oara când te avertizez. La următoarea abatere va trebui sa discut cu părinții tai si cu domnul director.

— Îmi cer scuze... Voi încerca sa fac in așa fel încât sa nu se mai întâmple.

— De-oi trăi să o văd și pe asta... murmura ea suficient de tare incat sa o aud doar eu. Du-te in banca.

Ma îndrept spre locul liber si imi așez cărțile pe masă. Simt o împunsătură in umăr. Ma întorc pentru a vedea de ce, iar colega din spate îmi înmânează o bucata ciopârtita de hârtie cu pătrățele. O despăturesc cu grijă, încercând sa nu ii atrag atenția profesoarei, iar in fata ochilor mi se înșira un sir de cuvinte scrise dezordonat:
" Ai nevoie de un ceas? Ti-l cumpăr eu daca nu ai destui bani. Nu trebuie sa cerșești.". Dau ochii peste cap, tulburată fiind de stupiditatea mesajului. Intorc hârtia pe cealaltă parte, unde scriu un mesaj pentru acest "admirator" al meu ce nici macar nu s-a semnat. "Ai nevoie de creier? Pentru ca nu prea ai. Si nu ai nici sansa sa il dobândești prea curând. Nu trebuie sa te faci de rușine cu așa replici!". Ma întorc si ii dau "scrisoarea". Nu ma întreb cine a făcut-o. In scoala asta toată lumea pare sa aibă ceva cu mine, așa ca e complet normal sa mi se întâmple așa ceva. Scot manualul si deschid la pagina la care am rămas data trecuta, așteptând ca acul ceasului sa parcurgă sfertul de zi pe care il mai am de petrecut in acest loc.

* * *

— Va trebui sa o faci la un moment dat, ma sâcâie Emma pentru a mia oară.

Ne indreptam spre o masa libera cu tăvile in mana.

— Nu, Emma, nu pot. Si chiar daca o fac, ti se pare ca o sa rezolv ceva? Daca află ca le-am spus adulților si sa răzbuna pe mine?

Emma știe toată povestea mea dramatica. Știe de părinți, de Alex, golanul de la colțul străzii. Știe si ca as vrea sa ma sinucid. Insa cu cat știe mai multe, cu atât ma sfătuiește, pardon, torturează sa " dezvălui" problematica mea problema cuiva ce m-ar putea ajuta. Acel "cuiva" nu exista, din păcate. Exista doar o grămadă de persoane incapabile sa-mi curme suferința.

— Daca tu nu poți, atunci eu o sa... începe Emma, fiind întrerupta de o ușă izbita de perete. In sala de mese se face liniște, doar niste șușoteli ocazionale disturband atmosfera.