Capitolul 1

1.7K 58 2
                                    

Privesc clădirea albă în care se află prietenii surorii mele. Aș vrea să intru și să îi văd în picioare, cu zâmbetele pe buze, însă e imposibil. Nu îi voi mai vedea vreodată.

Nu am fost prea apropiați, dar scurtul timp pe care l-am petrecut cu ei a fost destul pentru a înțelege. Am înțeles dragostea pe care o aveau pentru Katia. Dragostea pe care o are Katia pentru ei.

Nu erau prieteni. Erau o familie.

Iar Katia i-a pierdut.

-Seb, ești bine? întreabă Katia din pragul ușii bisercii.

Aprob ușor din cap și o iau pe urmele ei.

Înăuntru nu sunt multe persoane. Tony și Francesca sunt în primul rând, iar pe restul băncilor se află oameni care, din câte am înțeles de la Katia, lucrau pentru Charlie.

Katia este cea care le atrage atenția celor doi.

Îl privesc pe Tony și nu vreau decât să îl îmbrățișez. Ochii îi sunt umfalți și roși, iar fața îi este puțin stacojie de la plâns.

Katia îl îmbrățișează, iar Tony mai are puțin și se ascunde în brațele mici ale surorii mele.

-Îmi pare atât de rău, Tony.

Plânge, din nou. Știam că nu se va putea abține, indiferent de ce își spune ea în oglindă. A fost teribil să o aud în ultimele două dimineți.

Vei merge la înmormântare. Îți vei ține lacrimile în frâu. Nu pentru tine, ci pentru Tony, pentru Francesca, pentru toți cei care le vor simți lipsa.

Se învinuiește pentru moartea celor trei. Alessio și cu mine am încercat să o facem să înțeleagă că nu a fost vina ei. Am dat toată vina pe Marco și Neil, dar nu ne-a ascultat.

Dacă nu dădeam foc la casa aia nenorcită, nu îl întâlneam pe Darren. De la asta a pornit totul, a spus cu lacrimi în ochi.

A stat în patul de spital două zile și nu a făcut nimic altceva în afară de plâns și dormit, pe lângă faptul că s-a învinuit constant pentru moartea tuturor celor care nu mai sunt lângă noi.

-Nu e vina ta, Katia, spune Tony, apoi inspiră adânc și îi dă drumul.

Vine spre mine, iar eu nu știu ce să fac. Nu știu dacă să îi zâmbesc încurajator sau dacă trebuie să îi spun ceva.

Mă îmbrățișează strâns, iar eu fac la fel. Nu vreau să îi spun că îmi pare rău. Mi se pare de prost gust. Da, mie îmi pare rău, dar asta nu îi va aduce înapoi.

-Va fi totul bine, spun în cele din urmă.

-Mulțumesc, spune și ne desprindem din îmbrățișare, iar el trece la Alessio.

O îmbrățișez și pe Francesca și ne așezăm cu toții pe bancă.

-Cum se simte Charlie? o întreb pe Francesca în șoaptă.

-Fizic, e bine. E distrus, totuși. De când au murit ei nu a mai scos niciun cuvânt, îmi răspunde la fel de încet.

-Hei, nu am am ajuns prea târziu, așa-i? ne atrage atenția vocea pe care o recunosc destul de ușor ca fiind a Dianei.

O privesc, primul lucru care îmi sare în ochi este părul său, acum, scurt și în totalitate șaten. Este puțin mai scurt ca al Katiei, dar îi stă foarte bine. Are o rochie neagră până la genunchi și puțin mulată. Killian apare și el, cu Devon în brațe. Amândoi au costume negre.

Îl privesc atent pe Devon. Am văzut o mulțime de poze cu Darren, iar puștiul ăsta seamănă perfect cu tatăl lui, chiar și de la o vârstă atât de fragedă. Băiețelul s-a lipit constant de mine pe parcursul șederii noastre în aceeași casă, dar nu mă deranjează. E un copil bun.

Mă uit la Katia și încerc să citesc sentimentele din ochii ei când îl privește pe Devon. Mereu zâmbește când îl vede. E un zâmbet trist, ce-i drept, dar e un zâmbet. Cred că îl vede mereu pe Darren în fiul lui.

După ce se îmbrățișează se așează pe bancă, iar slujba începe.

Privesc atent sicriile negre pe care se află numele fiecărui decedat. Chloe Chiperi, Larry Dammes și Christian Lockhart. Nu am fost prea apropiat de Christian sau Chloe, dar Larry m-a ajutat. Faptul că mi-am luat bătaie de la el și că m-a învățat să boxez, m-a ajutat. A fost o persoană minunată. Era mereu gata să te ajute.

Katia se ridică și merge în fața tuturor. Inspiră adânc și ne privește, oboseala fiind foarte clară pe fața ei. Observ repede că se sprijnă în piciorul drept. E din cauza gleznei, sunt sigur. Nu a vrut să asculte nici de mine, nici de Alessio când i-am sugerat să o aducem într-un scaun cu rotile pentru a nu pune presiune pe glezna avariată.

-Nu știu ce să spun. Mă doare sufletul că va trebui să mă trezesc dimineața și să nu o am  pe Chloe în bucătărie cu o cană de cafea pregătită sau că nu o voi mai vedea cum se enervează că nu îi stau ochelarii cum trebuie, spune zâmbind melancolic. 

Vocea îi tremură și pot vedea de aici lacrimile care amenință să cadă.

-Acum nu va mai fi nimeni să mă strige Merida de fiecare fiecare dată când mă vede. Nu va mai fi nimeni care să mă bată de fiecare dată când mă dau în stambă în ringul de box.

Inspiră adânc și vorbește din nou.

-Christian nu mă va mai consola când pierd împotriva lui Charlie. Nu îmi va mai zâmbi timid, ca apoi să se uite în pământ.

Lacrimile îi curg pe obraji, dar rămâne dreaptă și îi privește pe toți. Exact cum și-a spus în fiecare dimineață, ea este piatra de care se pot sprijini oamenii care îi plâng pe cei trei. Indiferent de câte fisuri are, este puternică și îi susține pe toți.

-În alte circumstanțe aș fi promis că îi voi răzbuna. Aș fi promis că i-aș fi băgat pe Neil și Marco în mormânt, dar nu pot promite asta. Am făcut deja asta, dar am făcut-o prea târziu.

Pumnii strânși pe lângă corp o dau de gol. E furioasă și se învinuiește din nou.

-Chloe, Larry și Christian nu mai sunt printre noi și sunt sigură că toți le vor simți lipsa. Eu știu că le voi duce dorul în fiecare zi, termină Katia.

Se apropie de cei trei și își așează mâinile pe fiecare sicriu în parte. Șoptește ceva și se întoarce la noi.

Se așează lângă mine și o iau de mână. Își proptește capul de umărul meu, oftând.

-Va fi totul bine, îi șoptesc, iar ea dă afirmativ din cap.

-Îmi pare rău, o aud din dreapta mea.

-Pentru ce?

-Îmi pare rău că așa îți petreci majoratul.

Nu spun nimic. Dacă e să fiu sincer, habar nu aveam în ce dată suntem, deci e clar că am uitat și de majoratul meu.

Oricum, nu e nimic în comparație cu felul în care și-a petrecut Katia ziua în care a făcut optspreceze ani.

Privim atenți cum fiecare persoană se apropie de sicriile în care se află cei trei și își iau adio de la ei.

Un ultim adio.

Sebastian Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum