Sebastian

Capitolul 11

Curăț caroseria Mustangului roșu, fiind conștient că în mai puțin de două minute, proprietarul va fi aici să-și ia mașina.

În ultimele trei zile m-am îngropat în muncă. L-am rugat pe Fred să mă lase să lucrez la garaj mai mult decât trebuie, doar ca să nu stau singur acasă. Nu vreau să stau întins în pat și să mă gândesc la minciuna care, nu doar că a îndepărtat-o pe Kati de mine, dar și pe Makani.

Vreau să îmi umplu mintea cu orice altceva. Indiferent de ce am crezut că se va întâmpla cu mine aici, nu vreau să mai folosesc otrava pe care am luat-o de la Charlie.

-Poți să mergi acasă, Seb.

Îl privesc pe Fred, rugându-mă să mai fie vreo mașină de care aș putea să mă ocup.

-Mai pot să stau, mă ofer, aproape implorându-l să îmi dea de lucru.

-Nu mai e nimic de făcut. Dacă vrei să dormi pe ciment ești invitatul meu, dar mă îndoiesc că vrei așa ceva.

Dau din cap cu un zâmbet forțat, prefăcându-mă amuzat. Adevărul e că, în starea în care mă aflu, mă îndoiesc că voi putea dormi.

Ieșim din garaj, cu Tori pe urmele noastre. Bat palma cu Tori și plecăm fiecare în drumul lui.

Cu mâinile în buzunar, merg pe stradă și încerc din răsputeri să alung orice gând legat de surorile mele sau de Makani.

Locul blestemat de pe mâna mea începe să mă mănânce, simțind nevoia să mă scarpin constant. Știu ce e asta și nu mă încântă.

Dependența își face cu ușurință loc în viața mea, din nou, iar eu nu sunt sigur că sunt îndeajuns de puternic să îi țin piept. Nu acum, cel puțin.
De asta nu am vrut să merg acasă.

Intru în apartament, închizând cu greu ușa. Nu vreau să fiu aici, dar nu știu unde altundeva aș putea să mă duc.

Mă așez pe canapea și stau în liniște completă. Tot ce se aude este doar sunetul scos de mașinile de pe stradă.

Îmi iau telefonul din buzunar și intru la mesaje. I-am trimis opt mesaje Katiei. I-am spus din nou cât de rău îmi pare, am rugat-o să îmi răspundă, dar nimic. Lui Mak i-am trimis cinci, dar la fel. Niciun răspuns.

Îmi las telefonul pe masă și îmi trec mâinile prin păr. Dând nervos din picior, privesc dulăpiorul în care am ascuns drogurile.

Nu ar trebui, având în vedere trecutul meu înecat în dependență. La cămin încercam să mă integrez, încercam să mă împrietenesc cu ceilalți băieți ca să nu mai primesc bătaie. Am început să folosesc orice foloseau și ei. Nu m-a scăpat de bătaie, dar în punctul ăla, eram deja dependent. Mi-am revenit când directoarea mi-a spus cât de mult se străduia Katia să ne ia înapoi.

Am alunecat din nou în lumea asta jegoasă când a murit Elena. M-am învinuit, și încă o mai fac, pentru moartea ei. Dacă aș fi fost mai atent, poate reușeam să o salvez. Frate mai mare de rahat.

Contrar a ceea ce îmi spune mintea, mă ridic de pe canapea și iau mica plasă în care am îndesat drogurile și ultima seringă curată.

Cu mâinile tremurânde, iau o linguriță din bucătărie. Pregătesc totul deasupra chiuvetei, iar când e totul gata, îmi bag ușor seringa în vene. Lichidul cald și otrăvitor începe imediat să-mi circule prin întreg corpul.

Mă așez pe podea, holbându-mă la tavanul alb.

Primul lucru care îmi apare în fața ochilor este fața mamei. Ar fi atât de dezamăgită mine. Ce-ar crede despre singurul ei fiu, dacă ar fi încă în viață? Ce mi-ar spune ca să mă ajute să scap de această dependență? Ar putea să mă privească în ochi cu dragostea cu care obișnuia să se uite la mine? M-ar mângâia pe cap și mi-ar spune că totul va fi bine? Că voi fi iertat?