Sebastian

Capitolul 16

O privesc pe Makani, regretând că am deschis această discuție. Nu plânge, dar se poate vedea foarte clar că lacrimile s-au adunat în ochii ei.

-Mak, nu...

-E în regulă.

Inspiră adânc și se uită spre fereastră. Privește de parcă amintirile s-ar derula chiar în fața ei.

-Tata era alcoolic, mama era dependentă. Un copil normal nu ar fi vrut să aibă de-a face cu niște părinți ca ei, dar eu i-am iubit. I-am iubit și încă îi iubesc enorm de mult. Indiferent de defectele lor, erau mereu acolo pentru mine. Tata, chiar și beat, era cea mai bună persoană pe care am cunoscut-o, iar mama își dădea silința să fie acolo pentru mine. Indiferent de problemele pe care le aveam, ei erau punctele mele de sprijin. Cumva, au reușit să trăiască cu aceste vicii timp de douăzeci de ani, sprijinindu-mă.

Pare să fi fost fericită, chiar dacă nu a avut părinții perfecți.

-Au fost oameni buni, chiar dacă au luat decizii proaste.

Acum înțeleg de ce are impresia că familia e acolo pentru tine, indiferent de probleme. A avut o astfel de familie.

Lacrimile i se scurg pe obraji, dar ea zâmbește.

-Într-o zi, mama l-a convins pe tata să încerce drogurile. Nu țin minte de ce nu eram acasă, dar nu eram. În seara aia i-am găsit în dormitor. Tata încă vomita, dar ea era... mama era...

O îmbrățișez strâns, inspirând mirosul său de lămâie. Nu trebuie să continue, îmi pot da seama și singur ce s-a întâmplat.

În minte îmi apare fata enervant de deschisă și zâmbăreață din avion. În ciuda familiei corupte pe care a avut-o, Makani are tot timpul un zâmbet de oferit. Nu știu cum o face, dar e o persoană atât de puternică.

Inspiră adânc, încercând să se calmeze. Tricoul meu e strâns în pumnul ei, agațându-se de mine de parcă aș putea să o ajut.

-La spital, continuă ea, au încercat să îl ajute, dar el a renunțat. Cred că era atât de obosit.

Nu mă pot abține și gândul îmi zboară la Elena. Oare și ea era obosită? Oare era obosită de lupta pe care a dus-o singură? Oare acea oboseală a condus-o spre prăpastie?

Stăm în liniște, îmbrățișați. Tot ce se mai aude e sunetul suspinelor lui Makani.

Fiecare e prins în propriile gânduri, propriile greșeli, propria vinovăție.

-Mama mea, la fel ca a ta, era foarte puternică.

Încep să vorbesc fără să îmi dau seama.

Încep să îi povestesc totul. De la abuzul tatei până la viața mea în cămin. Îi spun despre ce s-a întâmplat când am fost reuniți cu Katia. Îi spun despre droguri, descoperirea lui Devon, incendiul, masacrul din spital, moartea prietenilor mei, a tatălui meu, a nenorocitului de Marco. Plecarea Elenei. Îi spun totul, iar ea nu zice nimic. Ascultă atentă și asimilează fiecare cuvânt care îmi iese pe gură.

-Îmi pare rău, spune când termin de relatat.

Nu mă așteptam la mai mult. Nici eu nu aș ști ce să spun. Aș rămâne cu maxilarul în pământ și o durere de cap.

-Mak, tu ești la fel de puternică precum ele. Ai avut o viață grea, dar totuși ești atât de optimistă.

-Doar mă mint singură, Bas, spune tristă.

-Nu, să nu faci asta. Nu îți pierde strălucirea. Ai mereu un zâmbet larg pe față, iar ochii tăi...

Fac o pauză. Nu prea știu cum să îi descriu cât de frumoși sunt ochii ei.

-Ochii tăi sunt atât de senini că ar putea lumina noaptea, Makani.

Un zâmbet micuț i se formează pe față, un zâmbet care reaprinde flacăra speranței în sufletul meu.

Poate că mă gândesc doar la mine, dar nu voi putea rezista dacă ea nu e fericită. Dacă nu e lângă mine să îmi zâmbească, voi cădea din nou pradă întunericului. Am nevoie ca ea să îmi fie lumină.

-Și tu nu ai nevoie de droguri ca să treci peste o inimă frântă, Bas.

-Nu inima mea e frântă, Mak.

-Ba da. Am fost acolo, Bas. Știu că te învinovățești pentru moartea surorii tale. Nu știu toate detaliile, dar ceva îmi spune că indiferent de ce spui tu, Katia e cea care are dreptate. Nu e vina ta, Bas.

Mâna ei se odihnește pe fața mea, degetul său mare plimbându-se în sus și jos pe obrazul meu.

-Deci, trafic de droguri? mă întreabă cu un zâmbet jucăuș pe față.

-Eu doar i-am spus Elenei să nu iasă din casă singură, spun cu mâinile ridicate în semn de capitulare.

Inspir adânc, încercând să alung gândul că nu a ajutat la nimic.

-Știi ceva?

Ridic din sprâncene, îndemnând-o să vorbească.

-Îți stă mai bine cu barbă.

-Dacă zici tu, atunci barba rămâne.

Zâmbește larg și îmi sare în brațe. Buzele ei cărnoase se lipesc de ale mele într-un sărut dulce.

Mâinile îi urcă din nou pe fața mea, în timp ce ale mele îi cutreieră spatele.

Momentul în care ne aflăm este perfect. Ne-am spus poveștile, nu mai există întrebarea "Oare ce s-a întâmplat cu...?". Suntem noi doi și atât. Ignor cu plăcere durerea care mă cuprinde din cauza coastei rupte. Nu aș strica acest moment nici dacă m-ar amenința cineva cu moartea.

Tot ce contează acum suntem noi. Tot ce contează sunt atingerile electrizante dintre noi. Tot ce contează este contactul dintre corpurile noastre.

Tot ce contează este ea.