Sebastian

Capitolul 3

-Ești sigur de asta? mă întreabă Charlie, agitat.

Dacă sunt sigur că vreau să plec din orașul ăsta blestemat?

-Da, sunt foarte sigur că vreau asta.

Nu aș fi spus asta acum trei ani, dar acum Katia și Elena nu sunt aici. Nu mai e nimic pentru mine în orașul ăsta.

-Bine. Nu te pot obliga să rămâi, spune Charlie resemnat, ferindu-și capul de fiul său, care vrea să îl tragă de păr.

Micuțul Alexander are părul brunet, ceea am presupus că l-a moștenit de la Francesca. Nu aș putea ști, având în vedere că acum e gri în cap. Ochii, pe de altă pare, sunt ai lui Charlie.

-Doar ai grijă, Seb. Știi că nu trebuie să ajungi pe drumul ăla. Nu iar.

Dau afirmativ din cap și arunc țigara pe jos, călcând-o apoi.

O voce feminină se face auzită prin aeroport, anunțând foarte clar că avionul care trebuie să mă ducă departe de aici e pe cale să plece.

Oftez și încerc să nu mă găndesc la oboseala care mă va cuprinde imediat ce mă așez în locul pe care l-am rezervat.

-Să nu ne uiți, spune Francesca și mă îmbrățișează.

-Xander mă va uita, spun cu privirea spre micuțul băiat care îmi zâmbește.

-Nu voi lăsa să se întâmple așa ceva. Acum, du-te. Să nu pierzi avionul.

Dau afirmativ din cap spre Charlie și plec, făcându-le cu mâna.

Trec prin tot procesul de verificare a cardurilor și a biletului, mai mult sau mai puțin atent la ce se întâmplă în jurul meu.

Mă așez pe locul rezervat și îmi proptesc capul de geam. Îmi închid ochii, încercând să adorm. În inima mea este, bineînțeles, speranța că pot dormi fără probleme. Vreau să dorm fără să mă trezesc transpirat sau să mă trezesc normal, nu cu un atac de panică.

Seb, putem vorbi?

Seb?

Seb?!

Seb!

Deschid ochii brusc, tresărind destul de violent în scaunul meu. Fata din fața mea se întoarce și  mă privește sceptic, dar o ignor. Încerc să îmi reglez respirația, inspirând și respirând adânc.

-Coșmar? întreabă bruneta din stânga mea.

O privesc mai atent și încerc să îi văd ochii, dar îi are închiși.

-Cam așa ceva, spun, așezându-mă mai bine în scaun.

Oftez și privesc pe geam la norii albi. Încerc să îmi imaginez cum ar fi să plutesc pe printre ei. Să mă afund în vaporii reci și să le am pe Katia și Elena lângă mine, să le aud cum mă iau peste picior din cauza înălțimii mele. Aș vrea să le aud vocile, să le aud chicotelile.

Dar eu sunt aici. Sunt într-un avion, doar privind spre cerul infinit.

-Cel mai bun remediu pentru un coșmar este somnul, îmi zice fata de lângă mine.

Îmi întorc privirea spre ea, dar de data asta îi pot vedea ochii și... wow. Ochii albaștri sunt atât de senini, de parcă nu are nicio grijă în lumea asta întreagă. Pielea cafenie îi scoate în evidență culoarea deschisă a ochilor și mai mult.

Se spune că ochii sunt fereastra sufletului. Dacă sufletul ei este la fel de frumos ca ochii pot spune că persoana pe care o va iubi e foarte norocoasă.

-E cel mai prost sfat pe care l-am auzit vreodată, îi spun, cu speranța că nu a observat că mă holbam la ochii ei ca un nebun.

-Dacă ești treaz, tot ce faci e să te gândești la coșmar și la ce l-a cauzat. Dacă dormi, există șansa să ai un vis frumos, îmi spune cu zâmbetul pe buze.

Are un zâmbet frumos.

-Încerci să scapi de mine, așa-i?  încerc să fac o glumă.

Mă simt de parcă nu am mai făcut glume de când a plecat Katia, dar știu că a trecut mai puțin.

-Să nu spui la nimeni.

Îmi oferă un zâmbet copilăros și întinde mâna spre mine.

-Makani Taylor, zice fără să scape de zâmbetul larg.

-Sebastian Caoimhe, îi spun, dând mâna cu ea.

Nu mi-am mai pronunțat numele de trei ani. Ziua în care a plecat Katia a fost ultima oară când am zis numele Caoimhe.

-Voi fi sâcâitoare și te voi întreba de ce mergi în Hawaii, spune rotindu-și puțin trunchiul spre mine.

Oftez și privesc undeva în spatele ei.

-Am vrut să plec de acasă și pe Hawaii mi-a aterizat degetul, răspund simplu.

Adevărul e că obișnuiam să visez că voi crește mare și voi avea mulți bani și voi lua o sumediene de vile de pe plajele din Hawaii. Erau vise copilărești, dar cred tocmai acele vise m-au trimis pe mine în direcția asta. Nu aveam nicio altă locație în minte.

Charlie mi-a sugerat să zbor în Italia, dar am refuzat.

După ce s-a terminat investigația asupra morții lui Neil și acelei fete , Harper, Katia a decis să rămână totuși în Italia, cu Alessio. Mi-a spus la telefon că s-a îndrăgostit pentru a doua oară. Am putut auzi fericirea din glasul ei, așa că am decis să îi las să își trăiască viețile, fără să fie nevoiți să aibă grijă de mine și Elena.

-Tu de ce ai ales Hawaii? o întreb pe Makani.

-M-am înscris la facultate acolo. În plus, am familia în Hawaii.

-Părinți?

-Bunici, îmi răspunde fără ezitare.

E o fată foarte voiasă și e deschisă chiar și cu un străin și apreciez asta. Am nevoie să uit de imaginile care se lovesc cu putere de craniul meu de fiecare dată când încerc să dorm. Dar, faptul că oferă informații unui străin e destul de prostesc. Nu că par eu prea fioros, dar totuși.

-Te-ai născut în Hawaii sau doar ți-ai vizitat bunicii? o întreb, în ciudat faptului că o mică parte din mine speră că nu va raspunde.

-Acolo m-am născut, dar m-am mutat în Europa de mică, îmi raspunde, din nou.

Nu pot să spun că nu mă interesează, dar, din nou, pentru binele ei, sper că nu va începe să-și spună povestea vieții oricui.

-Bun, eu ți-am răspuns la întrebări. E rândul tău, spune cu un zâmbet larg.

Arată ca un copil care a câștigat la un amărât de joc. E drăguță.

Mă așez mai bine în scaun și aștept să mă întrebe orice.

-De ce ai vrut să pleci?

Își proptește mâinile pe mânerul scaunului și își așează capul în palme. Pare foarte interesată de ce urmează să îi spun, iar expresia ei e adorabilă.

-Presupun că nu mai era nimic care să mă țină acolo.

-Ți-ai pierdut familia?

O privesc surprins. A ghicit, oarecum, la perfecție.

-Știu exact ce simți. Din același motiv m-am înscris la facultate în Hawaii, răspunde la întrebarea nerostită și ochii i se întristează. Nu îmi place să o văd așa, dar nu știu cum aș putea să o înveselesc.

-Mda, ceva de genul ăsta. Prieteni nu prea erau, rude nici atât, așa că uite-mă aici, îi spun, ridicând mâinile și făcând aluzie la avionul care ne duce pe amandoi spre noile noastre vieți.