Capitolul 11 - Vrei să împărţim patul?

454 100 177
                                    

          Monica pare să fie bine, în ciuda unei uşoare febre care îi face obrajii ceva mai roşii. Cu toate acestea, este apatică. De fapt a fost apatică întreaga zi de ieri. Astăzi s-a mai înviorat când a văzut că intensitatea viscolului a scăzut simţitor.

         — A început curăţarea drumurilor. Viscolul va înceta în câteva ore.

          Anunţul lui Frantz îmi creează o stare de disconfort. Asta înseamnă că vacanţa mea la Viena a luat sfârşit. Dacă voi pleca după prânz, voi ajunge la Timişoara destul de târziu, dar va fi tot azi. Ar trebui să mă bucur că nu mai stau închis cu douăzeci de copii gălăgioşi care doresc în fiecare clipă joacă, îmbrăţişări sau citit poveşti pe genunchii singurului adult disponibil, unul care nu are treburi administrative. Nu că Monica ar da cu aspiratorul sau ar şterge praful din biblioteca în care se refugiază cât poate de des. Ce să spun, a apucat-o acum dragostea de citit! Plictisitoare fată. Nu se face deloc utilă.

          — Bănuiesc că te aşteaptă vreun iubit nerăbdător! mârâi  înainte să o văd că se bucură ostentativ pentru că scapă de tovărășia mea.

         Sunt îngrozitor, ştiu, dar nu mă pot abţine să nu muşc din ea. Măcar prin cuvinte. Îmi place să observ cum i se schimbă starea de spirit imediat ce îi spun câte ceva care o enervează. Aflasem de puţin timp că „soţul" japonez fusese inventat de Gaby care îşi dorea din tot sufletul o familie. Rudolph îmi povestise că micuţa fusese crescută doar de tată, iar acesta murise într-un accident de maşină. Nicio rudă nu a vrut să se încarce cu povara de a creşte un copil.

        Aşa cum m-am aşteptat, Monica reacţionează la remarca mea „inocentă". Buzele i se strâng nervoase într-o linie orizotală. Dar chiar şi aşa, este frumoasă. Dacă mi-a atras atenţia ceva de prima dată la Monica, aceasta a fost gura. Îmi place cum îi stau colţurile uşor ridicate, de parcă ar zâmbi mereu. În această clipă ştiu că nu zâmbeşte. Ea este doar sarcastică. Şi... cui pe cui se scoate. Îi ofer cu drag o doză de sarcasm pentru a-i exorciza tonele de venin cuibărite de ani întregi în ea.

          — La fel ca pe tine! A, poate iubita aceea din Viena care te-a părăsit când ai venit beat cu maimuţoiul pe post de trandafiri. Eu ţi-aş fi dat cu el în cap până te trezeai!

         Rămân cu gura căscată. De unde mama mă-sii ştie toate amănuntele astea? Eu nu am spus nimănui... Dumnezeule! Vorbesc iar în somn? Femeia asta m-a bântuit azi-noapte ca o fantomă şi mi-a aflat secretele jenante?

          — Ieri-seară, îmi răspunde, văzându-mă șocat și confuz. Eram în bibliotecă şi uşa era deschisă când ai vorbit la telefonul fix. Scuze!

          Explicaţia ei mă luminează, dar scuzele nu-i sunt credibile. Cum poate oare un om să spună ceva, iar pe faţă să i se citească altceva? Colţurile gurii i s-au ridicat şi mai sus ca de obicei. Acum sigur zâmbeşte. De fapt, râde fiara. Caninii albi i se evidenţiază şi din nou rămân prostit. Au o formă ovală impecabilă... 

          Mă scutur ca să mă trezesc din visare.

         — Puteai să spui că eşti acolo sau să închizi uşa. Nu este decent să tragi cu urechea la convorbirile telefonice ale celorlalţi. Unde-ţi sunt cei şapte ani?

         Sunt nervos pentru că mă simt jenat că a asistat la tânguiala mea de la telefon şi la scuzele mele jalnice. Bine că nu m-a văzut cum am băut singur în cameră jumătate din sticla de whisky pe care au refuzat-o gazdele.

         — I-am lăsat acasă. La păstrat. Ca să nu-i pierd... Mă gândeam că mă va întreba vreodată cineva de ei.

         Iar râde şi ochii mei sunt atraşi ca un magnet de buzele pline şi moi. Aş vrea să le ating. Îmi aduc aminte de scena sărutului şi mă abţin din răsputeri să nu izbucnesc în hohote.

Cine mi-a furat Crăciunul?Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum