Psihoza

Capitolul 4

        

          Am auzit tulburătoarea poveste de viaţă a mamei. Dacă ştiam că se va ajunge aici, nu avea să-i propun să-mi spună povestea doar cu condiţia de-a pleca de acasă. Puteam să mă gândesc la altă propunere, dar deja e prea târziu. Pare pornită să mă alunge, și chiar greu de convins să mă lase.

          Bagajele erau aproape gata. Nu credeam că voi spune vreodată asta dar va trebui să-mi iau rămas bun de la prietenii mei, de fapt asta vreau, vreau să plec departe cu inima împăcată că cei care au stat mereu alături de mine mă vor vedea pentru ultima dată.

          Timp de cincisprezece minute de pregătire, inima îmi bătea cu putere, dureros. Nu doream să-i părăsesc, nu doream să plec de la cei ce m-au acceptat și mi-au fost prieteni buni. Lacrimile mele sunt cele ce-i adună lângă mine, fiecare jucărie încercând să mă motiveze.

          — Mika, nu cred că mama ta vorbea serios. Eşti copilul ei, de ce te lasă să pleci doar aşa? spuse Lolly, șoptind.

          — E propria mea decizie. Mi-a spus să mă ţin de cuvânt, de aceea părăsesc casa. Îmi veţi lipsi mult, mulţumesc că aţi fost mereu alături de mine, îi răspund eu și o strâng la piept.

          După ce fac la fel cu toți prietenii mei, îmi șterg fața și mimez un zâmbet. Era dureros, chiar ireal. Mă îndreptăm cu bagajele spre ușa casei. Mama ieșise din camera ei, îmi dăduse câțiva bani ca să nu mor de foame și nu spuse nimic. Era din nou rece, mai crudă ca niciodată.

          — Cum se numește o mamă care nu-și iubește copilul? o întreb eu, abținându-mă din a plange iar.

          — Dar cum se numește o mamă care și-a compromis copii? spune ea, privindu-mă glacial.

          Priveam atent la ea încercând să-mi dau seama de ce a spus ea. Creierul meu nu dorea să înțeleagă vorbele mamei. După o lungă perioadă de priviri răutăcioase am întors spatele și am plecat. Știam că dacă mai stau acolo avea să regret, și așa am provocat multe daune unei familii, care putea să fie fericită. Am ieșit pe ușă, lăsându-mi trecutul în urmă. Acum ascultam doar îndemnul viitorului de-al urma pe o cale total străină mie.

          Mergeam încet pe autostrada slab luminată. Soarele dispărea încet-încet după orizont. Lumina slabă a felinarelor se făcea din ce în ce mai puternică, dar nu suficient pentru a lumina strada. Totul din jurul meu era trist și sumbru. Ce naiba, chiar nu mai există oameni pe drumurile astea?

          Singurătatea care a urmat pentru vreo zece minute m-a făcut să reflectez asupra la tot. Abia am plecat, dar deja mă consideram orfană. Lacrimile calde care îmi cădeau din ochi, îmi provocau fiori. De ce sufăr atât? oricum doream să scap de acea voce enervantă de păpușă, laudele tatei, dojenile mamei...chiar regretam?!

          Nu mă grăbeam nicăieri, nu aveam unde. Puteam să-mi caut unde să trăiesc, dar unde mă puteam duce doar cu 100 de lire? Gândurile se îmbulzeau în capul meu. Devenea obositor.

          Noaptea își făcuse loc deja peste lume. Era o noapte fără nori, fără stele, doar o lună argintie ce lumina de una singură pe întregul cer. Sincer era chiar un peisaj frumos.

          M-am așezat pe o bancă de la marginea unui mic lac. Admiram în continuare luna, mă relaxa, mă ajuta să-mi fac curat printre gânduri. Încercam să uit de toate grijile pentru a putea să gândesc limpede.

         — De ce ești singură, în toiul nopții? aud o voce joasă din depărtare.

          O doamnă bătrână, ce se sprijinea într-un baston se apropie de mine cu o expresie plină de milă. Doar nu credea că sunt săracă...defapt am bagajul plin cu haine iar portul meu de acum e destul de aranjat.