Vibes | Changlix [română]

IN CASE OF EMERGENCY, DIAL 411

Changbin a simțit cum un zâmbet s-a strecurat pe buzele lui în timp ce ieșea din autobuz, amintindu-și faptul că tatăl său nu mai era acasă. Nu aveau să mai fie certurile constante sau tensiunea ucigătoare plutind în aer, iar el era în extaz. Dar toate vremurile bune se sfârșesc odată ce pui piciorul în Liceul SK.

Povestea tipică a unui adolescent, corect?

Greșit.

Nu era nicio gașcă și în ciuda faptului că toată lumea avea un grup cu care să stea, nu erau bazate pe reputația pe care o aveai în liceu.

Nu erau toate rele, doar că nu erau nici bune toate.

Changbin a oftat mergând în jos pe hol, reușind mereu să observe grupuri de prieteni râzând și luându-se reciproc de după gât cu pură mulțumire. Să spun că era gelos, era de înțeles. Nimeni nu s-a oprit vreodată să-l întrebe cum era ziua lui sau ce va face mai târziu, în schimb, îi ignorau ochii triști în timp ce trecea pe hol.

Se purtau de parcă era vreo boală incurabilă, iar el ura asta al naibii de mult. Zâmbetul lui de odinioară era o imagine demult pierdută, doar un sfârșit oarecare pentru trecutul pe care era sigur că o să-l vadă din nou curând.

Era singur. Chiar dacă era înconjurat de râsetele și bucuria altor elevi, se simțea complet pierdut. Fără prieteni cu care să stea, asistența sa în lume părea inexistentă.

"Capul sus," s-a auzit o voce dar s-a pierdut la blocajul căștilor. Totuși, Changbin nu era prost. Putea să simtă pe cineva mergând în spatele lui. Naiba, chiar i-a văzut reflexia în sticla ferestrei dar nu s-a întors să alunge acea persoană pentru că din apropiere, știa cine era acolo.

Și-a scos casca stângă, tot neoprindu-se să se uite în spate. "Ce vrei, Felix?"

"Ce-i cu tonul ăsta trist? E ilegal că am vrut să-mi văd persoana favorită în dimineața asta?"

Changbin și-a dat ochii peste cap pentru întrebarea asta a fost aproape de tot râsul. "Nu mai vorbi prostii. Spui asta doar ca să mă faci să mă simt-" dar înainte să poată termina ce spunea, Felix a început să cânte un cântec complet în engleză. (Nu o să traduc versurile pentru că nu sună bine în română)

I don't mind it, I don't mind it if you're overrated.

Neînțelegînd niciun cuvânt din ce a spus, Changbin, în sfârșit s-a oprit și s-a întors spre Felix care a continuat să cânte, fără să-i pese vreun pic dacă lumea se uita.

Or if you're staring at the edge of the world.

Obrajii lui Changbin s-au făcut roz în timp ce elevii treceau cu priviri care judecau. L-a tras pe Felix de braț pe cele mai apropiate scări, departe de urechi ascultătoare, blondul continuând să cânte.

Keep in mind that I'm a spre eye with blurry vision. But I can are it has to be you, love, that I've been dreaming of.

Love. Singurul cuvânt pe care Changbin l-a înțeles. Toată lumea îl spunea deci desigur că știa ce înseamnă. Fără să învețe engleză la școală sau acasă, a uitat cam tot în afară de câteva propoziții și cuvinte; unul fiind iubire. Un cuvânt pe care toată lumea îl știa.

And if we climb this high, I swear we'll never die.

Felix a tăcut în sfârșit, o urmă de zâmbet încă aflându-se pe fața lui dar a dispărut rapid când Changbin l-a îmbrâncit, făcându-l să se împiedice dar nu să cadă.

"Nu am înțeles niciun cuvânt din ce ai cântat," a mințit el.

"O să o faci zilele astea," Felix a răspuns calm după ce și-a recăpătat stabilitatea și zâmbetul.

"Nu mai zâmbi tot timpul. Nimeni nu e fericit mereu."

Felix i-a luat la mișto comentariul isteț al lui Changbin cu alt răspuns scurt. "Eu sunt, totuși. Trăiesc în prezent decât în trecut, nu ca cel al cărui nume am decis să nu-l menționez."

De data asta, Changbin l-a îmbrâncit pe Felix tare dar tot a reușit să se țină pe picioare. Dar ceea ce a spus nu era greșit. Avea nevoie de o schimbare; o scăpare din trecut.

După două secunde în care nu și-au spus nimic, Felix a vorbit din nou.

"Changbin, ai ceva pe..." a început, îndreptându-și degetul arătător spre claia de par negru pe care o avea Changbin pe cap.

"Dacă e un gândac, dă-l jos înainte să mă arunc pe scări. Jur, Felix, o să o fac. Dă-l jos."

A început să se miște înainte și înapoi pe picioare, ușor anxios pentru că Felix Nu se mișca deloc. Dacă era un păianjen otrăvitor? "Grăbește-te dracului."

Felix s-a uitat la părul lui Changbin întrebător pentru altă secundă înainte să își conecteze privirea cu el, trimițându-i un zâmbet care exprima de toate.

Cel mai înalt  s-a apropiat și și-a trecut mâinile prin părul lui Changbin de câteva ori înainte să se oprească, încă având mănunchiuri de șuvițe negre în mâini îndepărtându-le de fața celuilalt.

"Nu se poate. Tu ai o frunte!" Felix a țipat în șoaptă plin de bucurie. (Nu știu dacă are sens chestia asta dar asta e)

Gura lui Changbin a rămas deschisă în șoc la ceea ce Felix i-a făcut chiar acum. Vroia să spună că i-a plăcut pentru că cu toată sinceritatea, era adevărul, dar nu era nicio posibilitate ca Changbin să admită asta cu voce tare.

"Mincinosule. Ai făcut o scuză doar ca să-ți treci mâinile prin părul meu."

Ăsta a fost momentul când Felix a început să râdă. A trebuit să-și pună mâinile pe genunchi ca să nu cadă. Și-a fixat postura după ce și-a revenit, doar câteva chicoteli mai scâpându-i. Ștergandu-și o lacrimă falsă din colțul ochiului, a răspuns.

"E oarecum amuzant. M-ai adus într-o parte izolată a școlii, unde oamenii abia pot să ne vadă, apoi când îmi trec degetele prin părul tău, tu roșești și pari atât de șocat. Drace, asta e bună. Suntem așa de chiché-ici și știu că și tu știi asta."

A fost rândul lui Changbin să râdă. Au sfârșit stând la capătul scărilor  scărilor ca să se prevină din a zbura în jos și au încercat să își recapete respirațiile. Era o lume al naibii de nebună și amândoi își negau adevăratul sine și ceea ce se întâmpla exact între ei.

"Te urăsc, Felix "

Râsetele lor au pierit când au revenit la realitate. "Ba nu," a răspuns el, dându-i un zâmbet care îi arăta toți dinții.

"Ba da pentru că m-ai făcut să întârzii la oră."

Felix și-a scos telefonul din unul dintre buzunarele din față și s-a uitat la ceas. 7:35 am. Orele au început acum cinci minute.

"Boo hoo, plângăciosule. Au trecut doar cinci minute de când a sunat clopoțelul-" s-a oprit în mijlocul propoziției, gândindu-se. "Cum dracu nu l-am auzit?"

Liniștea a fost tot ce i-a răspuns. Cei doi s-au uitat unul la altul înainte să coboare scările în grabă și să fugă în direcții opuse, aproape scrântindu-și gleznele în proces 

"O să îți scriu mai târziu!" Changbin a spus înainte să dispară complet din peisaj. Felix s-a regăsit zâmbind pentru ceea ce părea a mia oară în ziua aia înainte să își continuie drumul.

Liceul. O perioadă nebună în viața unui adolescent; cu constantele emoții înfloritoare și noi identități găsite, e uluitor cât de mult te schimbă.