Celula 37

Prolog

   

 — Nu ești bună de nimic, Katherine ! M-ai auzit ? Regret că nu ți-ai urmat familia blestemată în iad. Ești doar o lasă și așa o să rămâi toată viața. Meriți să mori !

   Se aude cum vechia vaza preferată a mamei se izbește de peretele din stânga mea. Vaza frumoasa se transformă în cioburi care ajung pe podea. Mă uit cateva clipe la ce mai rămăsese din acea vaza, era plina de amintiri, amintiri legate în special de mama. Îmi aduc aminte cum mă plimbam cu ea prin oraș când eram copil, iar într-o zi am trecut pe langa un magazin unde vaza era expusă chiar în fața vitrinei. Avea o culoare frumoasă, un galben pal, decorată cu mici flori albastre. Mamei știu ca nu îi plăcuse vaza, spunea că arată prea bătrânească, dar o luase pentru mine, cu timpul ajungând chiar să o îndrăgească. Obișnuia să ascundă banii în ea ca să putem să trecem peste zilele negre.

  Imi iau privirea de la cioburi și mă uit fix în ochii ei, niște ochii care exprimă foarte multe, niște ochi negri care îți dau o stare de teamă și desgust doar când îi privești, ochii reflectă exact sufletul ei. Un suflet plin de ură.

   Cobor privirea înapoi în jos, dar nu mai apuc sa privesc cioburile împrăștiate pe podea. În fata mea parcă apare o perdea neagră care nu mă lasă să privesc nimic altceva. Totul devine înțețoșat, nu mai simt nimic, nu îmi mai simt nici măcar  inima cum bate, parca am murit în momentul ăsta.

~ 6 luni mai tarziu ~

   Deschid ochii și o lumină puternică mă orbește. Nu pot să-i țin deschiși și se închid automat la loc, fără voia mea, neputând să îi deschid din nou, nici măcar pentru o fracțiune de secundă. Încep să aud voci, dar nu pot să le înțeleg prea bine, se aud mai mult ca niște ecouri. Simt o mână pe fața mea, în jurul ochilor și îmi ridică o pleoapă, iar acea lumină mă orbește din nou pentru o secundă, când mână persoanei se retrage, lăsând ploapa să se așterne din nou că un scut împotriva luminii, protejand ochiul. Aud din nou niște voci, neînțelese pentru mine, după care amândouă ploapele mi se ridică automat. Acum nu mai este nicio lumină orbitoare și pot să văd barbatul care se află în fața mea.

   Este tânăr, înalt, îmbrăcat numai în alb și se uita peste niște foi pe care le ține într-o mână. Sigur este doctor. Pe lângă el stau două asistente mai mici de înălțime. Una se uită la mine de parcă aș fi o stafie, iar cealaltă se uita îngrijorător pe foile doctorului. Barbatul nu schițează nicio expresie, este prea concentrat în acele foi.

    — Cum te numesti ?

   Tresar când îi aud vocea. Observ că privirea lui este acum îndreptată spre mine, așteptând cel mai probabil un raspuns.

   Orice om normal ar putea să răspundă la o asemenea întrebare, dar eu nu pot. Nu stiu cum mă numesc. Incerc sa mă concentrez, dar nimic. Pur si simplu nu îmi aduc aminte numele meu, nici câți ani am sau de unde vin, nu îmi aduc aminte nimic de mine sau de trecutul meu.

   Încerc să îi spun doctorului că nu știu cum mă numesc, dar când îmi deschid buzele să rostesc cuvintele îmi dau seama că nu se aude nimic. Încerc să îmi duc mâinile la gât, dar pur și simplu nu pot. Nu pot să vorbesc sau să mă mișc. Doctorul observă chestia asta și oftează adânc.

   — Anna, adui o foaie și un pix, și dacă tot cobori la parter, să-i spui și Dr. Marly să vină, presimt că o să avem nevoie de ea. se adresează acesta uneia dintre asistente

   Femeia care se uita acum cateva minute îngrijorată îi foi, parcă se desmeticește și pleacă din salon în grabă. Nu cred că trec nici cinci minute ca asistenta se întoarce înapoi cu un caiet si cu un pix, pe care mi le împănează și cu o femeie care pare trecuta de 50 de ani. Nu pot să îi iau seama prea bine, deoarece glasul doctorului se face din nou auzit.

     — Încearcă să scrii ceva pe foaie, orice.

   Apuc cu greu pixul între degete, dar nu pot să-l țin mult, deoarece mâna începe să-mi tremure puternic, iar pixul se prăbușește la picioarele asistentei. Femeia ridica pixul de jos și îl pune pe masuța mică de lângă patul meu.

    — Cum te simți ? Te doare ?

   Mă întreabă doctorul și pune mana pe piciorul meu, dupa cum ține mâna cred că mă ciupește, dar nu simt nimic. După ce vede că nu am nicio reacție  la picior, mă ciupește de mână, dar același rezultat ca la picior. Oricat de tare aș fi ciupită, nu aș fi simțit.

    — Se pare ca mintea ta s-a trezit, dar corpul nu îți raspunde la comenzi, fiind încă într-un somn adânc. Cu timpul se va trezi din amorțeală, dar până atunci Dr. Marly te va supraveghea. Ea a mai lucrat in trecut cu persoane care sunt în același timp, practic "între două lumi".

     Mă sperie spusele doctorului, chiar mi-aș dori să-l întreb cât timp nu o să pot să-mi mișc corpul sau dacă o să pot să-l mai misc vreodată. Gandul să rămân paralizată mă sperie foarte rau, dar sper ca, gandurile mele să zboare prea departe, până la urmă dacă există o șansă să rămân așa, doctorul trebuia să-mi spună.

     Salonul ramane pustiu. Doctorul a plecat împreună cu cele trei femei. Le-am văzut cum arătu, am studiat chipul unei asistente mai atent și m-a făcut să mă întreb oare cum arată chiupul meu. Oare sunt blondă sau roșcată ? Cu ochii căprui sau verzi ? O listă întreagă de întrebări îmi învăluie mintea, dar la nici una nu găsesc răspuns.

    Nu știu cum mă numesc, nu știu cine sunt, nu îmi amintesc trecutul și nici măcar chipul meu nu îl mai știu. Nu mă cunosc, nu știu ce îmi place sau ce mi-a plăcut în trecut. Vârsta, în momentul de față, la mine este doar un numar necunoscut, pe care presimt că nu o sa-l aflu prea curand.