Celula 37 prezintă viața unei fete care suferă de amnezie. Nici măcar nu știe cum se numește, dar se trezește la o școală de corecție în pustiul deșertului Sahara. Aici viața îi rezervă diferite provocări pe care trebuie să le înfrunte singură.
...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Bag cartela pe care mi-a dat-o un pasnic, iar ușa de metal se deschide. Un oarecare fior mă cuprinde și strâng foaia pe care mi-a dat-o doamna de la ghișeu. Talia avea dreptate, trebuie să am grijă de Kol Roffer.
Mă uit pe foaie, pe programul lui și văd că este în camera de relaxare. Merg pana în capătul holului și fac stânga. Era o cameră mare, fără uși sau ferestre, dar totuși foarte luminată. Era multă lume, mă uit atent și îl văd stând cu spatele la o masă singur. Mă așez pe scaunul din față lui și întind mâna spre el.
- Bună, eu sunt Irys, nouă ta prietenă!
M-am gândit că era prea mult dacă foloseam cuvântul "îngrijorare", așa că am ales să-l schim cu "prietenă" pentru a nu se simți ca pe o povară. Își ridică privirea în sus, se uită la mâna mea întinsă și apoi în ochii mei, tresar involuntar și mă dau mai în spate lăsând mâna pe lângă corp.
- Tu ești băiatul care mi-a luat apărarea atunci....
Nu pot să termin enunțul că râsul lui sparge liniștea din cameră, toți fiind acum cu ochii pe noi, mă simt incomod, nu s-au mai uitat atâtea persoane la mine. Picioarele încep să-mi tremure ușor. Resetul lui se oprește dintr-o dată, parcă a râs la comandă și s-a oprit tot la comandă.
- Iubire, cred că tu ești mai nebună decât mine de îți imaginezi chestii.
- Scuză-mă, cred că te-am confundat.
Îmi zâmbește și își duce mâna la gât.
- Se pare că deja ai avut parte de puțină acțiune. Cine ți l-a făcut?
Acum înțeleg semnul lui, făcea referință la gâtul meu, locul în care am fost mușcată. Ridic repede gulerul cămășii mai sus ca să nu vadă și altcineva. Abia am ajuns aici și nu vreau să am probleme din cauza unui necunoscut.
- Nu știu și nu e treaba ta! Ce citești acolo?
Îmi zâmbește din nou și închide cartea ca să-mi arate titlul.
- Despre ce este?
- Nu știu și nu e treaba ta!
Îl văd cum umflă obrajii și încep să râd.
- Nu o să mă mai bosumflu niciodată.
Amândoi începem să râdem. Nu înțeleg de ce s-ar teme cineva de el, e inofensiv și chiar o companie plăcută.
Orele se scurg repede, începem să vorbim de multe lucruri. Îmi povestește cum visa să devina astronaut când era mic, ce făcea când era copil, pe unde îi plăcea să se plimbe. Era o persoană foarte deschisă, îi plăcea să vorbească despre el și o făcea într-un mod foarte comic. Eu n-am spus nimic despre mine, dar nici nu a întrebat și nici nu aveam ce să îi spun.
