Ironies and Intangibillities

Și nu e tristețe

Nu sunt tristă că mâine e ceva ce aș fi vrut să petrec cu tine, dar tu petreci pe altundeva. Nu mai sunt nici măcar supărată, deși acum câteva săptămâni plângeam la 5 dimineața și-mi vărsam toată frustrarea pe un ipotetic tu.
Problema e că nu mai sunt nimic. Doar obișnuită. Atât de obișnuită cu singularitatea asta încât îmi e greu să cred că vreodată se va modifica.
Și mai e ceva, mereu simt că dacă ai fi cu mine te-ai rezuma. Că după colț există ceva mai ok și o să vrei chestia aia. Nu pot schimba asta. Nu știu cum. De asta poate e mai bine așa. Tu cu ce petreci tu și eu cu o seară de vineri în care sper să dorm până a doua zi.
Sper că ești ok. Sper că ești fericit. Și sincer? Sper că nu te gândești la mine.
Nu mai are rost. Nu mai e nimic aici. Nu mai am nimic de oferit. Probabil nu am avut niciodată.