Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 12.

Gabriel își dădea cu crema de la medic pe partea în care avea coastele rupte, când cineva bătu cu putere în ușă.

Tresări și se ridică, cu greu de pe pat, sprijinindu-se de cârja metalică pentru a putea merge. Nu știa cine îl căuta, având în vedere că nu primea vizite prea des.

Scânci când piciorul bandajat făcu contact, pentru câteva secunde, cu parchetul din cameră lui, dar își continuă drumul spre ușă. Persoana de pe partea cealaltă sigur era nerăbdătoare să îl vadă, dar cine era?

Când reuși să deschidă ușa, Aspen îi apăru în cale și făcu ochii mari. Ce căuta el acolo?

—Măi, măi, măi! bătu bărbatul din palme și rânji când îl văzu pe Gabriel. Cum ai ajuns tu în situația asta? țâțâi și își pipăi barba neagră, ușor crescută. Bărbatul își încordă maxilarul.

—Contează? s-a sprijinit el mai bine pe cârjă, încercând să uite de durerile groaznice prin care trecea.

—Normal, amice! vorbi el și rosti ultimul cuvânt pe un ton ciudat. Și ce maniere ai de nu mă lași să intru? plescăi din buze.

Gabriel oftă și se dădu într-o parte, lăsându-l să intre în apartamentul lui.

—Am auzit că ai pus ochii pe o pisicuță! făcu el și se așeză pe pat, aruncând medicamentele prin cameră. Dar nu garantez că o să vă meargă relația. Nu e genul tău și pun pariu că e virgină și nici nu a fost sărutată până acum! vorbi el și își aprinse o țigară. Gabriel își încordă maxilarul.

—Ce vrei? a pufnit el și a simțit cum piciorul îi zvâcnește și cum îl doare din ce în ce mai tare rana de la cap.

—Să continui să ucizi pentru mine! a ridicat din umeri și a expirat drumul afară. Simplu, nu? Vrei să te plătesc, dar nu îți faci treaba! dădu el negativ din cap.

—Ascultă, începu Gabriel, lucrez de mai bine de jumătate de an pentru tine și toți banii pe care mi i-ai dat au fost doar să " mă întrețin ". Ai zis că mă plătești când se strâng toți. Nu ai făcut-o și cel mai probabil, s-au strâns toți banii, ba chiar mai mulți! vorbi și scânci de durere. Voia să se așeze.

—Ascultă tu, băiete. Banii ți-i dau când vreau eu, nu când ți se năzărește ție. În plus, nu s-au strâns încă toți! rânji pe sub mustața neagră. Dacă nu l-ar fi durut întreg trupul și nu s-ar fi temut de puterile lui Aspen, Gabriel, l-ar fi lovit. Nu, l-ar fi ucis. Și așa omorâse atâtea persoane, ce mai conta un om ca Aspen Gregory? Dar se temea pentru că îi amenințase sora și mama, iar pentru binele lor, trebuia să tacă din gură.

—De ce ai venit până la urmă? se sprijini el de perete. Ar fi dat orice să se întindă puțin.

—Să văd de ce dracu trebuie să aștept atâta timp să ucizi iar. Realizezi că pierzi, nu? continuă el să fumeze. Pe Gabriel îl îneca fumul de țigară. Îl detesta.

—Nu pot să o fac iar....nu până nu mă vindec! a spus, deși își dorea să îi spună că renunță la meseria nenorocită pe care o avea.

—Și, cum e pisicuța? E bună? își pieptănă mustața cu două degete.

Grăsuța? De unde știe el de ea?

—Nu e nici o fată! făcu Gabriel. Deja durerea îl ardea. Deja trupul îi ceda sub imperiul rănilor.

—Nu? Păcat. Dacă apare vreuna, mă anunți! îi făcu el cu ochiul și se ridică, mergând spre ușa de la intrare.

Imediat ce Aspen plecă, Gabriel se prăbuși pe patul lui, icnind de durere. Cum avea să iasă din asta?

Se auzi din nou o bătaie în ușă și deja simți cum inima îi bate rapid și cum respirația i se precipită. Ce voia nenorocitul de Aspen de se întoarse?

Se ridică, cu greu și, copleșit de durere, merse spre ușă.

—Ce dra-.... grăsuțo? făcu el când o văzu pe fată, în pragul ușii, cu o plasă în mână. Ce căuta ea acolo?

—Așteptai pe cineva? se încruntă ea ușor. Cât de tare adora bărbatul modul în care tânăra se rușina.

—Nu. Copii vecinilor mai fac glume și nu sunt în tocmai bine să le tot deschid! minți el și fata îi zâmbi ușor. Tu ce faci aici? se încruntă el. Nu trebuia să o țină aproape de el, dar îi era atât de bine când știa că există cineva căruia, câtuși de puțin, îi pasă.

—Păi, se scărpină ea după ceafă, eram în trecere și m-am gândit să îți aduc câteva fructe și niște ciocolată! el râse ușor. Știu că fructele și ciocolata sunt total diferite, dar măcar îți mai dau putere. Ah, și ți-am luat și pizza! el scrâșni din dinți. Nu avea nevoie de mila ei.

—Ascultă, înfumurato, eu nu am nevoie de mila nimănui, ai înțeles? Pot să mă descurc și singur. Crezi că am nevoie de mâncarea ta și de toate cele? La dracu, crezi că am nevoie să îmi plătești tu un drum idiot cu taxiul? se enervă el. Îi era destul de rău, dar cel mai mult îl durea că cineva se apropia de el din milă.

Ochii Luizei căpătară o perdea de lacrimi și începu să își roadă buzele între dinți.

Gabriel oftă.

E atât de frumoasă!  gândi el, fără să își dea seama. Așa, tristă, în lumina difuză de pe hol, ea îi părea frumoasă. Așa, grăsuță și cu pistrui, ea era frumoasă și lui îi plăcea.

—Acum de ce plângi? o întrebă. Îți spune omul ce simte și tu plângi? pufni.

—Am vrut doar să fiu drăguță cu tine, bine? Acasă toată lumea vrea să fiu perfectă, la liceu toată lumea are așteptări de la mine, peste tot trebuie să fiu cea mai bună. Și am zis și eu, o dată în viață, că pot să fac ceva ce îmi place și să te ajut, dar la naiba, nemernicule, nici nu te cunosc prea bine, dar te legi de mine pentru că vreau să te susțin moral și să te ajut să îți revii! oftă ea și continuă să suspine.

În ciuda meseriei lui idioate, Gabriel avea inimă și ura să vadă o fată plângând.

—Tot ce fac, supăr pe ceilalți. Ai dreptate, nu trebuia să vin aici și aa îți aduc nimic! cedă ea și se întoarse pe călcâie, vrând să plece. Făcu câțiva pași, dar el o strigă, oprind-o.

—Grăsuțo! și fata se întoarse spre el. Iubesc și fructele și ciocolata! Da, sunt total diferite, dar cui îi pasă? chicoti el și Luiza își trase nasul. Fie că voia sau nu, Gabriel nu putea să stea departe de ea.

O invită să intre în apartamentul lui și o văzu făcând ochii mari când zări medicamentele împrăștiate pe jos.

—Le-am scăpat! se eschivă el, ridicând din umeri și vru să se aplece, spre a le aduna.

—Te ajut eu! vorbi și când se ridică de jos, se lovi ușor de el. Abia atunci realiza că bărbatul nu purta tricoul și simți fluturi în stomac.

—O să îmi rupi coastele de tot! chicoti el, deși apropierea îi dăduse un sentiment de...de dorință?

—Îmi cer scuze! își plecă ea capul și Gabriel chicoti.

Au mâncat împreună, pe pat, ca data trecută, vorbind pe diferite teme doar pentru a face conversație. Oricât de mult își dorea Gabriel să o depărteze, fata era mai ceva ca lipiciul, nu se dădea din calea lui din nimic. Era, cumva, ușor legat de ea.

—Ascultă, grăsuțo, chiar nu am nevoie de mila cuiva. Nu sunt atât de... sărac pe cât par. Mă descurc.

—Nu am spus niciodată că ești sărac, Gabriel, dar vreau doar să te ajut. Nu întreba de ce, că nu știu nici eu! vorbi ea, mai mult în șoaptă și el se abținu să zâmbească.

Apoi, câteva ore mai târziu, Luiza plecă și îl lăsă iar singur, în durerea și liniștea lui. Deși o știa de puțin timp, începea să... simtă ceva și nu era bine deloc.  Nu putea să o țină aproape de el.