Prin ochii lui

Capitolul 12

  Stânjeniță fiind, îmi retrag ușor buzele de pe a le lui Robert și i-au telefonul în mână gândindu-mă la cine Doamne mă poate sună fix în acest moment.
Răspund fără să mă uit la nume și...:
–Alo, Anna? Sunt Laura, mama a avut o criză de rinichi și sunt cu ea la spital.
–Ce?!Sper să fie bine, îmi pare așa rău.

–Da, acum Slavă Domnului este bine, insă seara asta o să o petrec aici, îmi cer scuze față de voi pentru că nu pot să ajung.
–Oh, nu-i nimic, sper să aud cât mai curând vești bune, pe mai târziu, să aveți grijă de voi.
–Multumim mult, o seară frumoasă.
Îmi îndrept privirea către a lui Robert și ușor cu glas moale îi povestesc ceea ce tocmai mi-a fost transmis de către Laura.
–Doamne, câte nenorociri se mai abat asupra noastră, spune Robert într-un mod ușor ironic și scărpinandu-se ușor melancolic în păr.
–Dap, spun eu uitându-mă în jos neștiind cum o să decurgă în continuare seară.
–Deci, ai vrea poate să propui ceva? Adică ști tu, în legătură cu seară asta, nu prea știu ce activităti să facem.
Fără să vreau prin minte îmi trece un gând ușor deplasat insă îl elimin cu usurintă.
–Pai ce ai zice de un film?răspund uite, sper că în timpul filmului să nu fiu nevoită să vorbesc prea mult, mă simț oarecum rușinate de cele întâmplate.Robert îmi este un prieten drag și nu aș vrea să îl pierd.
Robert pune pe TV filmul ,,The Light Between Oceans" un film pe care l-am mai văzut împreună cu tati insă nu vreau să-i stric entuziasmul cu care l-a căutat și să-l pun să caute altul.
Pe la jumătatea filmului simt neapărat că trebuie să îi vorbesc.

–Insă stimată doamnă nu i-am vorbit niciodată.Și de atunci au trecut aproximativ cinci ani, spun ușor uimită de usurinta cu care mă descarc de aceste amintiri.
Domnișoară psiholog îmi analizează expresia feței căutand probabil ceva ce a rămas nespus.
–Pai, mă bucur că ai avut curajul de a-ți povesti dificultătile care te-au făcut să bați pasul pe loc.Însă mai am o întrebare:
Ce vrei să faci cu viața ta de acum înainte?
Întrebarea asta mă enervează, o tot aud mereu de când mă știu, insă din politețe îi răspund:
–Momentan lucrez că contabilă la o firmă, insă mâine nu știu asupra cărui lucru îmi voi îndrepta privirea.
Și dacă mă scuzați nu cred că mai pot continua această conversație.
–In regulă, ne vedem săptămana viitoare la aceeași oră.
Îi zâmbesc ușor prefăcută doamnisoarei psiholog iar apoi îmi ridic geanta de pe jos și mă îndrept spre ușă cabinetului pe care am vizitat-o de cel puțin zece ori.
Mergând spre casă începe ușor să ningă și îmi dau seamă că ciorapei mei negri nu sunt destuli de pregătiți pentru asta.
Nici nu știu de unde până unde frecventez un cabinet psihologic, nici măcar nu îmi mai amintesc chipul tatălui meu, sau câți bărbati au trecut prin patul meu de când Andrei și Robert ,,au rămas îm trecut".
Totul se întâmplă prea repede și nu știu sigur dacă chestia asta merge în direcția corectă.