E seară și ăsta e al 14-lea an de călătorie.
Devine din ce în ce mai grea.
Nu din punctul de vedere al stâncilor.
Problema e că devine progresiv mai plictisitoare.
Parcă tot ce se întâmplă este legat.
Totul are sens în timp ce nu are.
Mă aflu pe una dintre miliardele de bărci.
Mă îndrept acolo unde se îndreaptă toată lumea. La sfarsit.
La același final fermecător.
Am devenit curios...
O, Zalmoxis, sunt curios...
Când ajungem la sfârșit...
Ce e mai departe?
Devine din ce în ce mai plictisitor...
Totul merge bine, și am primit tot ce mi se cuvine,
Însă misterul din spatele sfârșitului
Mă atrage aproape.
Peste mări și peste țări,
Am întâlnit un drag copac nemuritor, cel sub care toți s-ascund.
Gardianul lor ești tu, cel ce aperi de soarele dogorind.
N-am înțeles niciodată cum la mine n-au venit.
Poate ești mai convingător, mai arătos, mai viguros...
Ca Zalmoxis conduci, dar, pentru mine, ca el nu ajungi.
Sunt mai bun ca tine, am ajuns mai sus ca tine, dar pan' la urma ei de soare tot orbiți rămân.
Și așa mă plimb eu în zare,
Ca un copac strâmb ce sunt eu ,Doamne...
Cu Zalmoxis al meu frate,
Mă întreb ce o sa fac mai departe....
8.10.2019
