Greșeli fatale +18

Capitolul 5

Iau un taxi de la firmă pentru a merge la apartament și mă așez extenuată pe bancheta din spate a mașinii. A fost o zi grea, nu am stat toată ziua locului, am alergat între etaje și tot ce am nevoie acum este o baie lungă.

Pe la jumătatea drumului mașina frânează brusc și mă scoate din gânduri. Aproape mă dau capul de scaunul din față, căci nu port centură de siguranță și inima mi-o ia la goană atunci când văd motivul opririi bruște. Mai multe mașini negre au oprit pur și simplu în fața și în spatele noastru, blocând drumul, iar din ele au coborât rând pe rând bărbați în costume de aceeași culoare ca și mașinile.

Nu, nu mi se poate întâmpla asta, nu acum când totul mergea atât de bine, nu acum când începusem să cred că Dimitri m-a lăsat în pace.

Și chiar atunci îl văd coborând dintr-una dintre mașini purtând pe chip o expresie criminală, iar privirea lui mă țintește până în adâncul sufletului atunci când îmi prinde ochii uitându-se cu atât de multă groază la el. Simt că nu mai pot să respir în timp ce el se apropie de mașina în care mă aflu și deschide portiera vijelios.

Nu-l privesc, îi e de ajuns să-mi audă inima cât de tare bate și să-mi vadă respirația accelerată. Îmi întinde palma pentru a mă ajuta să cobor, însă mă ridic singură, lăsându-l cu mâna în aer și îl aud cum trântește ușa cu putere și un sunet gutural îi iese din piept.

Rămân timorată în mijlocul drumului lângă el, așteptându-i reacția care nu întârzie să apară. Se întoarce spre mine atât de furios și mă cuprinde cu palmele de brațe, izbindu-mă cu spatele de una dintre mașini.

— Iubirea mea, își lasă nasul să se plimbe ușor pe obrazul meu ud de lacrimi în timp ce nervozitatea continua să predomine în fiecare gest de-al său și în fiecare cuvât, ți-am lipsit? mă întreabă împingându-se în mine.

Scâncesc dureros când mă presează tot mai mult de mașină și îi răspund cu greu:

— Da, aproape șoptesc și după cum mă privește clar nu este mulțumit de răspunsul meu.

Mă prinde de maxilar cu una dintre palme și zice:

— Da ce?

Nu cred că l-am văzut mai furios de atât vreodată în acești 3 ani.

— Mi-a fost dor de tine, îi dau răspunsul pe care îl aștepta și, în timp ce parcă face abstracție de locul în care ne aflăm și în ce situație suntem, mă sărută apăsat pe buze, împingându-mi capul în spate și ridicându-mi mâinile la nivelul umerilor, lipite de fereastra uneia dintre mașinile sale 4×4.

— Și ai decis să pleci de atâta dor de acasă și tot din același motiv nu mi-ai răspuns la telefon și nici nu mai sunat, nu? aproape țipă la mine după ce se desprinde din sărut, dar se controlează cu ușurință, știu că este foarte stăpân pe sine, dar doar când vrea.

Nu îi răspund și pare că nici el nu așteaptă asta, căci mă împinge spre una dintre mașini și demarează cu viteză de pe loc.

Îmi strânge coapsa în palmă atât de nervos și își exprimă starea aceasta și în timp ce conduce, aproape că se dă jos să îl bată pe unul care i-a tăiat calea. Mă simt tot mai neputincioasă și mai pierdută atunci când văd că o ia pe drumul spre conac. Nu-mi doream să se ajungă aici, nu voiam ca din două persoane ce s-au iubit cândva să devenim prădătorul și prada, nu voiam să jucăm jocul în care eu fug de el, deși este mereu cu un pas înaintea mea.

— Da, Anfisa, te ascult, de ce ai plecat? spune extrem de calm față de starea pe care o avea în mașină atunci când deschide ușa camerei noastre și mă împinge înăutru, ținându-mă de una dintre încheieturi până ce aterizez pe patul care a fost martorul atâtor nopți pasionale.

Înghit în sec când îl văd stând în fața mea cu hainele sale negre, epxresia furioasă și obosită, cine știe ce femeie l-a ținut treaz toate nopțile cât a fost plecat în astea 2 luni.

— Tu ai plecat fără să mă anunți și..., încep să spun, dar îmi taie vorbele cu un țipăt furios.

— Și ai decis să faci și tu același lucru, nu? Motivul îl vreau, Anfisa, motivul pentru care ai făcut-o, continuă să țipe și dărâmă parfumurile scumpe de pe masa de toaletă, pe care oricum tot el mi le-a cumpărat și pe care le-am lăsat aici când am plecat.

Nu îi puteam spune că am plecat deoarece vreau să mă despart de el, simplul gând că sunt închisă aici cu el când îi zic asta mă înfioară.

— Răspunde dracului odata și nu mă face să fiu și mai nervos de atât, țipă și lovește masa de toaletă cu pumnul.

Tresar când văd cum se formează o crăpătură pe materialul lucios și alb, ca de sticlă, și suspin îndurerată când îmi prinde umerii în palmele sale.

Aruncă paltonul crem pe care îl purtam prin cameră și trage cu o furie ieșită din comun de restul hainelor mele. Nici măcar lacrimile mele nu-l mai mișcă, nimic nu pare că o să-i stăpânească furia care arde în el.

Când rămân goală în fața sa se năpustește asupra gâtului meu și mă mușcă brutal de piele, în ciuda strigătelor și mâinilor mele care încercau să-l împingă.

— Iartă-mă, Dimitri, suspin sub el, promit că nu o să mai plec, te rog, doar oprește-te, murmur cu obrajii încărcați de lacrimi.

Își ridică chipul spre mine și rânjește furios în colțul gurii:

— Spune-mi, iubire, ți-a plăcut când te-a sărutat prostovanul ăla? s-a împins în mine brutal și mi-am dat ochii peste cap de durere.

El știa tot, absolut tot.

— Nu, te rog iartă-mă, am țipat din cauza mișcarilor adânci pe care le făcea în mine.

Mi-am prins mâinile tremurânde de spatele lui și mi-am ascuns chipul înlăcrimat în umărul său, scăpând câte un suspin cu fiecare penetrare. I-am simțit mușchii cum se detensionează ușor, cum furia se risipește treptat din corpul său și cum mișcările sale se domolesc. Își sprijină fruntea de a mea și murmură cu ochii închiși:

— Nu mă mai pune vreodată în ipostaza asta, Anfisa, știi că nu vreau să te rănesc și că nu suport să văd lacrimi în ochii tăi.

Am izbucnit din nou în plâns, și mai puternic de data aceasta. De ce îmi face asta? Mai întâi este atât de brutal cu mine și apoi trece peste tot pur și simplu.