Cioburi de oglindă - Cenușa ochilor (✔)

Prolog

Vânătăile dispar, dar cicatricile rămân...

      Amintirile mă copleșesc și mă lovesc la orice pas. Văd și acum acele lumini roșii și albastre, aud acel sunet de sirenă și strigătele de disperare ale tatei, simt mirosul înfundat de alcool și de țigări cu care am crescut.

      Îmi mut privirea și o văd pe ea acolo, leșinată pe podea, cu seringa și pliculețele albe pe care le adora lângă ea. Pielea ei era albă ca varul, iar părul său blond și ondulat era împrăștiat peste tot pe podeaua prăfuită de lemn de brad. Ochii ei pe care i-am moștenit priveau în gol uscându-se încetișor. Buzele sale cândva pline și roșii erau acum galbene, crăpate și subțiri, iar roșeața din obraji îi dispăruse demult.

      Îmi amintesc și acum lumina slabă și galbenă din sufragerie cum îi mângâia fața slabă, umbrindu-i ușor năsucul cârn.

      Sunetul sirenelor devenea din ce în ce mai asurzitor, iar momentul în care mai mulți asistenți și doctori dau buzna în căsuța noastră avea să-mi fie tipărit pe veci în minte. Simt niște mâini în jurul meu, dar lacrimile reci și amare ce își croiau drum pe obrajii mei nu mă înviorau, ci mă devorau. Ele aveau să-mi ude așternuturile și fețele de pernă ani de-a rândul de acum înainte.