Cioburi de oglindă - Cenușa ochilor (✔)

Capitolul III

      Îmi amintesc cum o negură infinită, dulce și suavă mă înconjura. Vedeam culori închise, dulci-amare și pline de haos, de durere. Îmi oglindeau sufletul. Mă devorau. Mă înghițeau într-un abis etern fără de margini, fără de final și mă țineau acolo închis, legat de efemeritatea și de neimportanța sufletului meu. Senzația asta am mai avut-o doar o dată, ceva mai recent, dar atunci, la șase ani, mi-a fost frică. M-am temut că voi rămâne acolo, că nu voi mai vedea culorile strălucitoare și că abisul acela negru și profan avea să mă distrugă până când urma să devin cenușă. Preferam să mă sparg în mii de bucăți și să fiu plăsmuit cu praf de stele, să mai am speranță... .

      Voiam să ies din întunericul acela veșnic și fin ca spinii de trandafir. O voiam pe ea, pe cea care mi-a dat viață și care m-a ocrotit. Simțeam nevoia arzătoare, dar imposibilă, s-o iau în brațe și să o strâng tare. O parte din mine voia să o urmeze acolo sus, să scape de calvarul al cărui final nu avea să vină. Aș fi părăsit această lume. Nu mi-ar fi dus nimeni dorul: prieteni nu aveam în inimile cărora să las goluri și adâncituri, tatei nu i-ar fi păsat..., ba chiar avea să se bucure dacă m-aș fi făcut scrum; m-aș fi potrivit la înfățișarea spiritului meu cu cenușa oglinzii în care vedeam mereu refexia unui eu... unui nimic ce nu a meritat niciodată darul vieții pe pământ. Nu, pentru mine a fost un blestem, un Iad dulce și sărat, un Iad în tărâmul muritorilor din care voiam cu toată ființa mea distrusă să scap. Am simțit cum mâinile mele încercau să se miște, să mă tragă din lumea umbrelor și a întunericului melodios înapoi în lumina vieții mele de muritor neînsemnat. Simțul acela mi-a trezit creierul din abisul etern în care eram cufundat și m-a scos din lumea aceea furtunoasă. Și cât aș fi bătut din palme, m-a adus din nou cu picioarele pe pământ... cât se putea... Pleoapele mele subțiri au încercat să se deschidă. Prima dată puterea monștrilor din umbră a fost mai puternică și m-a strivit din nou de podeaua închinsă, dar rece, a coșmarului meu. Am încercat din nou să ies la suprafață, dar demonii, de data asta veniți să mă pedepsească, m-au afundat mai mult în întuneric, strivindu-mi oasele mărunte și crăpate de podeaua îmbibată în lacrimi. A treia oară însă m-am îmbărbătat și, ajungând față în față cu Stăpânul Umbrelor ce credea că mă ține supus, am ieșit din spațiul acela nefast ca o săgeată trasă de Artemis prin vidul nedispersat. Am văzut lumina pe care o voiam. Mi-am deschis ochii, lăsând strălucirea să mă orbească temporar. Același mobilier vechi, același aer îmbâxit în alcool, tutun și suferință – același pustiu din sufletul meu oglindit de umbră.

       Priveam în jur, zărind oglinda spartă de pe peretele din stânga. Era ciobită într-un colțișor. Se distrusese puțin când tata a trântit ușa furtunos acum câteva luni. Rama nu s-a mai putut ține în cui și un sunet melodios și fin mi-a cufundat urechile în plânsetul de sticlă revăsat în timp. Am încercat să mă ridic, dar oasele mele au cedat la început și fața mea a făcut din nou cunoștință cu podeaua. Nu ne-am mai văzut de mult timp. Nu am renunțat. Am mai încercat o dată și încă o dată și-ncă o dată, iar într-un final am reușit să mă sprijin în mâini. Am ignorat pentru moment amețeala și am așteptat ca formele să prindă contur. Aerul pe care îl inspiram și în îmbrățișarea căruia am crescut și-a făcut loc pe nările mele, gâdilându-mi nasul pe interior. Plămânii mei și-au vărsat oful în următoarele expirații și m-am dezechilibrat pentru moment. Am privit în jur și am ascultat. Nimic. Ceva nu era la locul lui... .