Cioburi de oglindă - Cenușa ochilor (✔)

Capitolul I

      De fiecare dată când îmi închideam ochii ajungeam să trăiesc din nou în universul meu ficțional în care m-am pierdut de atâtea ori. Nopți întregi petrecute treaz, de veghe cu luna, și zile-nșir căutând răspunsuri prin cărți și tablouri am pierdut. Nu în zadar însă. Am găsit răspunsuri și găsit alinare, mi-am citit jurnalul. Cu fiecare lacrimă ce se scurgea din ochii mei și cu fiecare paragraf citit îmi simțeam inima plutind. Aruncasem acum mulți ani acel caiet într-o cutie împreună cu toate obiectele ce mă întristau. Chiar atunci când am crezut că am sărit peste zidurile construite chiar de mine am realizat că am sărit în partea greșită. Încă fugeam de problemele mele, dar cu fiecare zi ce trecea mă vedeam mai aproape de vârful zidului și mai aproape de soare.

      Ani de zile am retrăit zilele de după moartea mamei mele. Rănile din suflet păreau că nu se mai vindecau, iar eu nu mă trezeam din visul acela continuu pe care îl reluam când îmi deschideam ochii.

      Mi-o amintesc pe mama ca și când o văd acum în fața mea. Semăna cu mine, adică eu semănam cu ea. Vorbea mult și se purta tot timpul în rochițe și în pantofiori cu toc. Era o femeie foarte frumoasă și inteligentă, avea toată viața înainte. L-a cunoscut pe tata și apoi am apărut eu. S-au pricopsit amândoi cu mine.

      Probabil nu am fost fiul pe care tatăl meu și l-a dorit. Nu am venit pe lume când trebuia. Nici eu n-am fost gata de viață, nici el nu a fost gata s-o împartă pe a lui cu a mea. Privirile pe care mi le arunca mă făceau de fiecare dată să tresar. Nu l-am înțeles mult timp. Era un bărbat complicat și nu vorbea prea mult. Nu aducea niciodată discuția despre familia lui. Am auzit o singură dată numele de Jacob și atât. Cine era nu știam. Multe lucruri nu avea. Știu deoarece am petrecut mult timp scormonind printre vechiturile din pod.

      La vârsta aceea firavă nu înțelegeam multe lucruri, dar până am ajuns la maturitate pricepeam chiar mai mult decât unii adulți. A ținut totul de mine și de modul în care am crescut. În fiecare zi eram cu un pas mai departe de ceea ce voiam să fiu. Aveam așteptări mari doar pe hârtie. Amuzant e că nici nu mă gândisem la viitorul meu. Compuneam poezii și îmi înșiram gânduri pe hârtie într-un mod foarte pompos doar pentru a mă distrage de la ce trăiam și de la ce mi se întâmpla. Cu timpul aceste escapade au devenit din ce în ce mai nefolositoare. Scriam pentru a mă refugia într-un univers paralel. Poate scriam și din rutină, dar îmi plăcea să mă gândesc la scris ca la un mod de a respira sentimente mult prea mari pentru a fi explicate. Încă îmi place gândirea asta, dar am atins un punct în care nici eu nu mai înțeleg ce am scris.

       Banii erau puțini, toți proveneau din ajutorul social și din salariul pe care răposata mea mamă îl câștiga drept chelneriță la un motel de la periferia orașului. Rareori primea bacșiș din moment ce singurii clienți erau bandele de motocicliști sau eventualii turiști obosiți de pe drum. Îmi aducea de fiecare dată o acadea sau o revistă. Îmi plăcea să o răsfoiesc și să mă joc de-a cititea. Umblam prin lucrurile mamei și îi mâzgăleam cărțile fără vreun motiv. Probabil aveam unul, dar nu-l mai pot explica acum. Trebuie să fie scris pe undeva.

      Orașul era unul mare, cu multe suburbii și stații de metrou ce împânzeau zona. Mașinile erau cu miile, poate chiar cu zecile de mii. Aveam și noi una, adică tata avea una și cred că încă o are. Era ceva obișnuit să ies la plimbare cu mama pe străduțele cartierului nostru la răsărit. Mă uitam la culorile intense și mă pierdeam în peisaj. După tot întunericul pe care îl răspânea noaptea răsărea o bilă magică de foc. Era cu totul special, iar natura unică.

      Nu știu ce s-a întâmplat cu tata, nu am mai vorbit de mult timp. Nu-mi pot lua inima în dinți să îl caut și să bat la ușa lui. Prin ce m-a făcut să trec nu ar trebui să treacă nimeni și cu toate asta eu l-am iubit și am tânjit după dragostea și afecțiunea lui. Nu m-a plăcut, dar pe mama a iubit-o foarte mult. Vedeam asta în ochii lui tulburi și în zâmbetul pe care îl afișa de fiecare dată când o vedea. Oricât de negru ar fi fost la față, chipul ajungea să-i strălucească. Îi împrumuta din lumina ei. A fost o stea, cea mai strălucitoare de pe meleagurile acelea, iar când a murit scânteia ei s-a stins odată cu a lui.

      Îmi trec imaginile din trecut foarte rapid prin cap. Le văd în cele mai dragi momente ale vieții mele. Sunt acolo, impregnate pe retina mea. Neuronii mei nu știu altă comandă decât să trimită acele imagini înapoi în partea aceea a minții mele pe care o evitam. Mereu am crezut că până și cortexul meu mă urăște dacă revizuiește în continuu amintiri. Merită să mă urască pentru tot ce mi-am făcut mie și pentru tot ce nu am făcut pentru mine. Am fost un laș, m-am considerat un nimic, m-am ascuns în umbră.

      Pe tata nu l-am putut urî niciodată, pe nimeni de fapt. Am detestat în schimb sticlele alea nenorocite de bere ieftină pe care le dădea zi și noapte pe gât. Îi trezeau cele mai negre amintiri și coșmaruri, apoi vedea în mine ceva ce nu mai putea avea: pe mama. L-am înțeles. Și pentru mine a fost greu să n-o mai știu alături, dar nu mi-am dat toată viața peste cap, el mi-a dat-o. Îmi aduc aminte ca și când ar fi fost ieri acele palme peste cap în momentul în care îmi plângeam mama la cimitir. Am fost doar eu, tata, un preot și un gropar acolo. Imediat după slujba religioasă am căzut în genunchi și am început să comemorez prăpădirea acelei femei cu păr blond. M-a luat de păr și m-a dus în șuturi până la mașină. Mi-o amintesc și acum: un Ford antic și albastru ce se voia a fi electrizant, dar praful și murdăria de pe el lua din strălucire. M-a aruncat pur și simplu pe bancheta din spate, dându-mi două perechi de palme peste ochi și a demarat în forță. În ziua aceea m-a văzut cum lăcrimam și mă țineam de obraz. Era mai mult ca sigur roșu și umflat. Mi-a aruncat niște vorbe care m-au rănit și mai mult, apoi m-am făcut ghem în spatele scaunului său și am început să plâng încetișor. Ştiam că ce urma acasă avea să mă facă să zac cel puțin o zi și așa a și fost. Fără mama care să-l oprească din a mă pedepsi crunt nu a mai avut bariere. Umanitatea lui a fost acaparată de disperarea ce îl încerca, iar mintea furată de alcool, tutun și alte droguri pe care le mai folosea. Fără mama prin apropiere eu nu am mai avut scăpare și bătaia pe care am primit-o m-a făcut să leșin în colțul din sufragerie în care aveam să mă ghemuiesc și să-i implor mila tatei ani de zile de atunci înainte.

      Nici acum nu știu dacă ar trebui să-mi recitesc memorile, dar vreau să-mi iau o piatră de pe suflet. Nu mai pot să stau și să plâng lacrimi și amintiri cernute prin suferință. Am fugit de ele, dar nu am făcut un progres considerabil. Teama există cu un motiv, dar dacă nu o înfrunți tu vei deveni motivul pentru care există când ar trebui să fie invers. Eu acum sunt alb, dar am fost negru și nu știu ce sunt de drept. Am fost viu și mistuit, împrăștiat prin praf și țarână și apoi înviat, dar amintirile mă prefac din nou în praf. Sunt spart pe interior, dar lipit la exterior să nu-mi vezi suferința. Vânătăile s-au dus, dar cicatricile au rămas și mă dor pe zi ce trece mai tare. Urăsc să mă uit în oglindă pentru că îmi aduc aminte de vechiul eu, cel ce era prea slab ca să lupte, cel ce plângea cenușa visurilor și speranțelor demult apuse.