Când inima vorbește

1

Ea stătea sprijinită de perete cu picioarele strânse la piept și capul așezat pe genunchi. Lângă ea erau toate pozele noastre. Erau sfâșiate, la fel ca inima ei. M-am apropiat de ea. Nu s-a uitat la mine, nu s-a mișcat. Am auzit cum își înăbușea sughițurile. Am luat o poză de jos. Eram fericiți. Acum ea era distrusă, rănită, iar eu nu mai eram viu. Nu mai simțeam nimic. Nici durere, nici tristețe, nimic. Doar un gol infinit, care îmi înghițea toate sentimentele. Am vrut să plec, să o uit, dar inima nu m-a lăsat. M-am așezat pe jos,lângă ea. Nu avea puterea să mă priveasca. Între noi nu mai era nimic. Noi nu mai eram. Singurul lucur pe care-l împărțeam erau amintirile. Nici stelele nu mai străluceau, nici păsările nu mai cântau. Eram ca două piese de puzzle care se potriveau perfect una cu alta. Păcat că unul dintre noi s-a pierdut în altă cutie.