NOCIVI

☆26☆

Joel: "Erick mereu a avut totul. Acum o are pe Mara..."

Curiozitatea nu îmi dă pace, vreau să ştiu de ce au plecat la New York, dar se pare că de la Mara nu pot scoate mai nimic. Mă evită şi nu vrea să vorbim.

Ceea ce m-a surprins cel mai tare a fost faptul că au un copil, o fetiță, judecând după scutecul roz în care era înfăşată. Nu ştiu de ce simt o durere în piept de când am aflat că Mara şi Erick au devenit părinți şi inima mea refuză să creadă că relația lor este atât de puternică. Înainte să aflu de copil, mă gândeam că încă sunt cei mai buni prieteni, dar se pare că m-am înşelat şi lucrurile au evoluat între ei.

Emilia intră în dormitorul nostru, se urcă în pat şi îşi lipeşte buzele de ale mele, luându-mă total pe nepregătite.

- Nu mă simt prea bine, vreau doar să mă odihnesc, mint, adevărul este că nu am chef de absolut nimic.

- Ce se întâmplă între tine şi fata aceea? mă întreabă cu o voce acuzatoare şi ştiu că este geloasă.

- Care fată, Emi? aleg să o fac pe prostul, deşi ştiu că se referă la Mara şi la schimburile de priviri pe care ni le aruncăm.

- Mara. Sau mai sunt şi altele? Am observat cum o priveşti când vă aflaţi în aceeaşi încăpere. De unde o cunoşti şi ce relație ai avut cu ea?

- Ți-am zis ca nu mă simt bine, Emilia. Ai încredere în mine. Nu este nimic între mine şi doamna Mara. Este soția unui vechi prieten şi în facultate făceam toți parte din acelaşi grup de prieteni, aleg să îi dau un răspuns parțial adevărat şi mă ridic din pat pentru a mă duce pe terasă unde îmi pot face ordine în gânduri.

Aş vrea să pot vorbi cu Erick, dar mă tem că îmi va refuza invitația. Sincer? Îmi este dor de cel mai bun prieten al meu, am fost nedespărțiți de la grădiniţă până în al doilea an de facultate, apoi prietenia noastră s-a rupt precum o pânză firavă de păianjen. Ne consideram frați, am petrecut mai mult timp cu el decât cu frații mei de sânge. Cine ar fi crezut vreodată că va veni timpul în care nici să nu mai vorbim pentru trei ani şi ceva sau poate nu vom mai vorbi niciodată?

Îmi amintesc că prin clasa a şapte, am fost plecat într-o vacanță de o lună, în Colorado cu familia. Mi-a fost atât de dor de prietenul meu încât vorbeam câteva ore pe zi, iar factura care a venit luna următoare a fost imensă! Mama m-a pus să fac diferite treburi pe acasă pentru a mă pedepsi. Îmi spunea că trebuie să apreciez banii, nu să îi aruncăm aiurea pe telefoane, dar pentru mine discuțiile cu prietenul meu erau cel mai important lucru. În class a noua, când am ajuns la liceu, ne-am temut că prietenia noastră se va deteriora aşa că am semnat un "tratat de prietenie" în care juram să fim prieteni pentru totdeauna.

Îmi pare rău că mi-am pierdut prietenul.

Îmi pare rău şi pentru comportamentul meu față de Mara. Poate ar fi trebuit ca măcar acum, după trei ani, să îmi schimb comportamentul, dar îmi este greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic între noi. După ce am revăzut-o, gândul îmi zboară doar la ea. Orice aş face, sunt distras de imaginea ei. Urăsc că nu o pot urî, pot doar să mă prefac că o urăsc.

Cel mai mare duşman al meu a fost întotdeauna propriul orgoliu. Acționez prostesc din cauza lui, un exemplu potrivit ar fi că o sărut mereu pe Emilia când Mara este prin preajmă. Vreau să fie geloasă, vreau să o rănesc cum m-a rănit ea, căsătorindu-se cu cel mai bun prieten al meu. Ajunsesem la concluzia că nu îi mai pasă de mine şi că nu este afectată de nimic din ceea ce fac, dar ieri a intrat în birou exact in timpul unei partide de sex fierbinte cu Emilia. Am observat-o, dar am preferat să tac şi să îi atrag atenția când urma să fim singuri, lucru pe care l-am şi făcut, de altfel. Mi-am dat drumul, gândindu-mă la şatena care ne privea neruşinată din uşă şi nicidecum la blonda care îmi gemea numele şi mă implora pentru mai mult.