Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul doisprezece

Când am deschis ușa cât de încet am putut, răsucind de clanță și trăgând-o cu toată delicatețea mea, nu l-am observat pe Raymond în cameră. Dar, în momentul în care am trecut de prag și am închis ușa, un foșnet s-a făcut auzit din cealaltă parte a încăperii.

M-am îndreptat cu pași mărunți spre cufăr. Trecând de acesta, între fereastră și pat, l-am văzut pe Raymond cu mâinile încrucișate la piept. Stătea întins pe jos, părând să îl macine grijile. Mina lui serioasă m-a determinat să mă îngrijorez, iar chipul său a reușit să îmi alunge somnul în cele mai întunecate cotloane ale minții.

Niciunul dintre noi nu a deschis gura ca să umple tăcerea. Niciunul dintre noi nu l-a privit pe celălalt. După câteva clipe insuportabile, mi-am mușcat ușor buzele și m-am așezat pe pat. Raymond s-a ridicat în șezut și s-a sprijinit de perete.

Mintea mea era goală. Să vorbesc mi se părea prea greu.

— Știu că vrei să mă protejezi, deși nu înțeleg motivul. Dar nu te preface că nu ești prezent fiindcă te-ai îmbătat.

Valul de gânduri a părut să mă reducă la liniște. M-am poticnit în propriile cuvinte și am înghițit involuntar în sec. Simțind cearșaful de pe pat cum se strângea în pumnul meu, mi-am permis să adâncesc și mai mult unghiile în carne, până în clipa în care mi-am făcut o zgărietură.

Raymond a sărit în capul oaselor. Orice dubiu pe care îl mai aveam despre starea-i pricinuită de băutură s-a destrămat îndată. Când s-a așezat lângă mine, am sărit de lângă și m-am lipit de cadrul de lemn al patului. Inima mea a început să se agite în piept ca o pasăre care simțea pericolul.

— Galeea, ai călărit cu mine, a încercat să mă liniștească Raymond.

Mâinile mele însă au început să îmi tremure. El a ales să continue.

— Ce ți-a spus Meteea despre mine? m-a întrebat și m-a privit stăruitor.

I-am întors privirea, neputând să scap de senzația ciudată atunci când ne uitam unul la celălalt. Corpul meu avea prostul obicei să se neliniștească și mai mult.

Raymond părea să aștepte răspunsul neliniștit. Spațiul de câțiva centimetri care a rămas între noi nu era de ajuns ca eu să îmi încetinesc bătăile neregulate de inimă, iar el să nu se mai îngrijoreze. Am observat cât de agitat era după felul în care mâna lui părea să se miște haotic pe genunchi.

Când a văzut că nu era chip să primească niciun răspuns de la mine, s-a apropiat mai mult. Privirii mele i-a luat câteva secunde să graveze trăsăturile feței lui în întuneric. Forma acestora m-a făcut să tresar brusc și să îmi doresc să închid ochii. Degetele mele, în loc să se oprească pe o șuviță de păr care trebuia îndepărtată de pe față, s-au oprit pe fruntea mea transpirată. Mi-aș fi acoperit tot chipul cu părul, dacă nu aș fi înlemnit în loc.

Bâlbâindu-mă, am încercat să descriu ceea ce am observat.

— Întunericul... chipul... și trupul tău în camera întunecată. Arăți exact ca el.

Raymond a oftat prelung. Mi-a dat răgaz să mă potolesc și să-i spun despre cine era vorba.

— Semeni foarte bine cu unchiul meu, am început eu. Gesturile din mâini pe care le faci, am continuat, postura trupului pe care o adopți, bărbia și... umerii drepți, i-am zis, studiindu-l în continuare. Mi-e atât de frică și acum când mă gândesc că nu pricep ce i s-a-ntâmplat. Dacă nu a... murit și trăiește?

Au trecut câteva secunde bune, care s-au transformat în minute întregi.

— Câți ani sunt de atunci? m-a întrebat Raymond calm, în cele din urmă.