Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul zece

Raymond a început să se clatine pe cal. L-am simțit cum își pierde echilibrul sub strânsoarea mâinilor mele. Am dat să-i vorbesc, dar a oprit-o brusc pe Cher, astfel că am fost nevoită să mă țin foarte bine de el ca să nu cad de pe iapă.

— Domnule Newburgh, i-am spus și s-a încordat, întorcându-și capul în direcția mea.

Chipul îi era palid, însă mina pe care a adoptat-o îi trăda cu ușurință nervozitatea.

— Pentru tine, Galeea, sunt doar Raymond. Îmi doresc să uităm titlurile nobiliare pe care le avem. Așa, lumea ne va lua drept oameni simpli.

Nu părea a fi rece sau tăios, căci se silea să deschidă gura ca să îmi explice. Și-a luat chipul în mâini pe urmă și l-a ținut astfel minute bune.

După o vreme, curiozitatea m-a împins să îi duc o mână tremurândă la urechi.

— Nu ai febră, am zis pe un firișor de voce și am răsuflat liniștită.

Raymond nu avea pneumonie, ceea ce m-a bucurat întrucâtva. Am început să mă îngrijorez iar când a tușit puternic și de mai multe ori. Trebuia să fie în stare să o călalărească în continuare pe Cher, căci fâșia de pământ care se întindea în față mă înspăimânta. Nu credeam că aș fi izbutit să o conduc pe Cher ținând frâiele ferm, pentru ca aceasta să nu-mi simtă frica.

El a coborât de pe iapă și m-a apucat pe după mijloc ca să mă ajute, iar eu mi-am sprijinit palmele de umerii săi. Când m-a lăsat jos, părea că nu-mi simt picioarele. Am încercat să ignor acea senzație și m-am concentrat mai mult ca să-mi recapăt echilibrul.

După un moment de liniște, am dat drumul șuvoiului de întrebări care mă frământa:

— Care e motivul pentru care am plecat de la dineu? De ce nu îmi spui unde ne îndreptăm? Cât vei mai dori să fi discret?

S-a uitat la mine plictisit. Privirea sa părea lipsită de sentimente. Până și Cher m-ar fi privit cu mai multă căldură.

— Galeea, de ce m-ai urmat fără să te plângi?

Am făcut ochii mari a uimire și am ales să tac. Raymond nu mi-a răspuns la întrebare, dar m-a determinat să mă gândesc la propria decizie. Motivul îmi era cunoscut în adâncul sufletului, căci mă rodea pe dinăuntru.

— Am plecat cu tine... pentru că...

Cum puteam să îi explic că motivul care mă determinase să îmi iau inima în dinți și să fiu curajoasă, călcând peste regulile impuse și promisiunea făcută mătușii, era felul de a fi al ducilor de Middleton?
Bunul simț și buna creștere îmi opreau cuvintele în gât înainte să le dau glas. Eu, persoana care vorbea foarte mult, așteptam ca altcineva să destrame tăcerea.

— Nu putem sta mult într-un singur loc, l-am auzit cum își schimbă tonalitatea și se agită pe loc cu mâinile ocupate.

Raymond a venit lângă Cher și a umblat la șa. Iapa a tresărit și a dat în pământ cu copita. Părea să fornăie pe nări a nemulțumire.

— Suntem destul de departe, am adăugat în vreme ce o mângâiam pe Cher ca să se liniștească.

Raymond a negat dând din cap și m-a contrazis.

— Destul de departe nu este o ușurare, pe când o sută de mile, da.

Tonul care crea dispute între noi era folosit iarăși, alimentându-mi dorința de a ridica vocea. Nu putea să existe o zi în care să nu ne supărăm în zadar?

— Domnule Newburgh, dacă ajungeți până acolo veți fi epuizat să mai fugiți când ne va prinde cineva din urmă. Un moment de pauză mi-a fost necesar ca să mă gândesc mai bine la ce am de spus: De ce ne-ar căuta atât de departe? Nu sunt vreun membru al familiei regale. Doar dacă nu cumva tu ești...