Încătușată

Capitolul 17

Viața mi-a dat nenumărate lecții, însă cea care mi-a schimbat lumea in totalitate ,a fost Maya. Ea a fost o lecție despre toate:despre dragoste, răbdare, rațiune, furie, gingășie și despre viață.  Pot spune că Maya nu mi-a dat dat doar o lecție despre viață, ci mi-a dat viață. Dacă m-ai fi întrebat până acum ce este fericirea pentru mine, aș fi spus că banii,călătoriile si femeile frumoase. Acum fericirea mea are un  nume și valorează cât toate astea la un loc,ba chiar mai mult. Vreau să cred că ea a fost creată pentru mine. Și vreau ca și ea să creadă asta. Vreau ca și fericirea ei să aibă un nume,și acela să fie numele meu.
Îmi dau seama ca am fost fermecat de ea. Numele ei e Maya. Un soare ce luminează orice potecă întunecată din sufletul meu,o rază ce mă orbește uneori, dar care mi-a devenit vitală.
Ea este Maya și e frumoasă. Nu pot să nu o iubesc.
Aș putea să vorbesc ore în șir despre ea,căci îmi aleargă prin minte non-stop, însă nu o s-o fac,pentru că uneori tăcerea e cea care spune mai mult decât ar putea exprima vreodată cuvintele.
Și  gândindu-mă la tăcerea ei, pe care nu o puteam înțelege la început, acum nu mai am nevoie de cuvinte...Vreau doar sa-i mai aud vocea din când în când pentru bucuria sufletului meu.
Dimineața ne-a prins pe amândoi îmbrățișați sub plapumă. De fapt, eu o imbratisam, dar ceea ce-mi încălzea mie inima,era că nu riposta și o simțeam că e acolo, că e a mea,că e pentru totdeauna.

-Hans!!
Aud un mormăit dulce și răgușit.

-Hmmm...
-Mă sufoci.

Încep să zâmbesc pe sub mustăți și o strâng mai tare la pieptul meu.
O simt cum încearcă să scape și să prindă cât mai mult spațiu.

-Hans,tu vrei să rămâi văduv?

Încep să râd zgomotos și să o sărut de-a lungul brațului. Imaginea aceasta ca a doi îndrăgostiți într-o dimineață normală, o să-mi bântuie mult timp de acum in colo prin minte.

-Asta se numește dragoste, iubito.

-Atunci poți dă-mi dai mai puțină,te rog? Nu de alta,dar nu pot să respir.

- E greșit că te iubesc atât de mult?

Oftează și se lasă moale în brațele mele.

-Nu,doar că eu nu pot ține pasul cu pașii tăi.

- Atunci o sa-i fac mai mici,iubito.

Slăbesc strânsoarea și o întorc cu fața spre mine. Mă privește cu ochii ăia de copil nevinovat și îmi zâmbește.

-Și dacă ai mei sunt prea mici și nici asa nu poți ține pasul cu mine,ce o sa faci?

-Atunci o să te iau în spate .

Se cuibărește zâmbind la pieptul meu și toate cuvintele mi-au rămas blocate. Acum e momentul în care tăcerea spune mai mult decât cuvintele, și simt ca are multe de spus.

Hans?
Îmi rostește numele ca pe o întrebare de parcă nu era sigură că vrea să-mi spună ceea ce urma să rostească.

-Da?

Îi răspund si eu întrebător in timp ce îi sărut palmele micuțe și moi.

- Eu nu sunt ca toți ceilalți..

-Da,iubito, știu, tu ești unică.

Neagă din cap,   se ridică de lângă mine și se așează în poziție turcească.

-Nu despre asta e vorba.  Am prea multe traume din copilărie. Toate acestea îmi declanșează o mulțime de emoții pe care nu pot să le stăpânesc. Sunt bolnavă,  Hans,de boala sufletului,iar până acum nu am putut să găsesc vre-un remediu.

Mă întristez brusc și-mi dau seama că are dreptate. Una din traumele ei sunt chiar eu și cum aș putea-o scoate din acest abis întunecat ,când eu ,cu mâinile mele,am băgat-o acolo.

-Iubito,eu...

-Nu,Hans,Lăsă-ma să termin. M-am gândit mult înainte să mă hotărăsc să vorbesc despre acest lucru. Vreau să mă vindec și primul pas spre vindecare ar fi să încerc să te accept pe tine.Ai putea spune că vreau chiar să te folosesc pentru a-mi găsi un echilibru. Iartă-ma că încerc să mă refugiez in tine,dar vreau să fiu un om normal, cu o viață normală.

Inima îmi pulsează puternic de parcă ar vrea să-mi sară din piept. Mânuțele ei micuțe i se plimbă pe fața mea și-mi conturează trăsăturile . Ma simt fericit că vrea să-și învingă unele frici, dar și mai fericit că mă vede acolo,lângă ea.

-Vreau să mă ajuți și tu  ,Hans,în  acest parcurs spre vindecarea mea.

Aprop ca un bezmetic din cap și o privesc întrebător.

- Cere-mi orice.

- Du-mă la mama ta. Cred ca asta e cea mai mare frică și traumă de care trebuie să scap.

-Iubito, nu crezi că trebuie să o iei mai ușor.

Își lasă capul în jos și își freacă emoționată mâinile.

-Tu nu crezi același lucru, nu?

Mă întreabă, privindu-mă cu ochii înlăcrimați și plini de durere. Aș da orice ca să ii iau toate durerile asupra mea și să o văd doar fericită.

-Ba da,scumpo,cred că ar trebui să ajungi și acolo  ,dar să o luăm pas cu pas. De data asta cred că eu nu voi putea ține pasul cu pașii tăi.

Îi ridic bărbia cu palma mea și îi șterg micile lacrimi din colțul ochilor.

-Dar tu ești puternic și ai putea să îi faci mai mari.
Îmi spune.

-Și dacă nu vor fi suficienți de mari? Nu vreau să ne pierdem pe drum.

Pe chipul trist acum câteva minute, ii apare un zâmbet sincer și-mi șoptește aproape de buzele mele.

- Atunci te voi lua în spate.