Ce a fost înainte?...

Celula se îngustează

          Mi-am petrecut ziua de marți în pat, având în vedere că Dr. Daria era plecată. Am avut o carte lângă mine, ca să pot pretinde că citesc atunci când Marius venea să îmi aducă mâncarea. Nu, nu așa îmi închipuiam că îl cheamă, asta scria pe ecusonul său. Mă prefăceam că nu s-a schimbat nimic, fiindcă știam că orice comportament „neobișnuit" avea să-i fie raportat lui Dr. Daria. Adevărul e că tot ce am făcut a fost să aștept, să văd dacă se va mai manifesta vreun simptom, dar nu a fost cazul. După... visul nebun de noaptea trecută, nimic nelalocul lui nu s-a mai petrecut. Doar că ăla nu a fost vis. Însă nu știu dacă ești pregătit să auzi asta. Mi-ar plăcea să nu recunosc nici față de mine însămi, dar nu-mi permit să fiu luată pe nepregătite sau să fiu surprinsă atunci când se va întâmpla din nou. Și se va întâmpla.

          Acum e miercuri. Ușa celule – camerei mele se deschide și mă aștept să-l văd pe Marius, împingând căruciorul pe care îmi aduce micul dejun în fiecare dimineață. Cool, nu, să am propriul room-service? Sigur, dacă așa se numește treaba asta, atunci presupun că și cei din pușcărie gândesc același lucru... în fine. Observ neliniștită că Marius se prezintă singur de data asta, contrar rutinei cu care m-a obișnuit și mi se pare foarte ciudat să-l văd fără cărucior, pentru prima dată de când sunt aici, dar este totuși îmbrăcat cu salopeta aceea albă, de la care mă dor ochii, la fel ca tot ce este pe aici. Pentru un moment mă gândesc că poate în sfârșit s-au hotărât să scape de mine și o să mă lase să mor de foame. Apoi Marius deschide gura:

          -Trebuie să mergem. Ia o carte și hai la bibliotecă, să o înlocuiești cu altceva.

          Niciodată nu îmi spune pe nume. Ca și cum asta ne-ar apropia prea mult sau ceva. Ce-i drept, nici eu nu îi spun. De fapt, nu cred că am schimbat mai mult de două vorbe de când mă aflu în locul ăsta, dar mă bucur să-l văd în fiecare dimineață. Este o față cunoscută deja și îmi aduce o stare de liniște. Probabil pentru că îmi amintește de tatăl meu. Are aceeași voce pătrunzătoare și ochi blânzi, aproape cenușii, iar în fiecare dimineață mă întâmpină cu „Bună dimineața, micuțo, sper că ai dormit bine!". Bine, în fiecare dimineață în afară de asta. Acum pare neliniștit și un pic nerăbdător să îl urmez.

          -Umm, nu mai poate aștepta? N-ar trebui să iau micul dejun întâi? Sper să primesc vreo explicație de la el, fiindcă nu-mi dau seama ce se întâmplă. Mai mult decât de obicei, vreau să spun.

          -Așa am primit dispoziții.

          -De la cine?

          -Haide, te rog! Trebuie să mergem!

          Mă ridic de pe marginea patului și îmi pun pantofii sport. Iau prima carte pe care mi se opresc ochii, fără ca măcar să mă obosesc să văd cum se numește. Nu e ca și cum le citesc, dar ei cred că e bine să am o astfel de activitate și atât timp cât eu mă prefac că le citesc, ei se prefac că mă cred, fără să-și bată prea mult capul. Și prin ei mă refer la Dr. Daria. Nu, nu sunt obsedată de ea, dar ironia face ca de ea să fiu cea mai... apropiată, fiindcă o văd des.

          Am învățat că totul merge bine și lumea mă lasă în pace dacă mă conformez cerințelor lor sau măcar dacă îmi dau silința să păstrez aparențele. Ei sunt mulțumiți că au încercat să mă ajute, eu sunt mulțumită că sunt lăsată cu gândurile mele, să mă atrăduiesc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. N-a fost așa de la început. Prima dată chiar am crezut că statul aici o să-mi fie de folos, am vrut să colaborez, i-am povestit lui Dr. Daria ce s-a întâmplat, dar asta a agravat lucrurile și am început să fiu nevoită să iau pastile. Nu văd la ce m-au ajutat, am continuat să am vise, doar că fețele erau estompate, iar fiecare personaj care-mi apărea începea să își schimbe trăsăturile cu celelalte, așa că doar am devenit și mai confuză. De câteva săptămâni nu le mai iau, fiindcă am căzut de acord cu teoria terapeutei mele, cum că aș suferi de schizofrenie, având o predispoziție spre manie. Da, ea chiar mi-a spus asta, fiindcă aparent dorește să fie sinceră cu mine și vrea să înțeleg ce mi se întâmplă. Poate chiar vrea, poate este bine intenționată, dar tot îi scapă ideea esențială.