Ce a fost înainte?...

Celula

           Merg fără grabă de-a lungul coridorului. Ajung destul de repede în fața ușii pe care este gravat numărul 13. O deschid și intru în obișnuita mea celulă. Arată ok, presupun. Trec pe lângă Hector, așa mi-am denumit feriga și trag draperiile. Mă așez pe pat și încerc să mă liniștesc, după ședința cu Dr. Daria. De fiecare dată când mă întorc în cameră găsesc fereastra eliberată de draperii, larg deschisă, ca să intre aerul curat. Aerul îmi face bine, dacă e să-i crezi pe ei, ceea ce eu nu fac. Sigur, dacă tot sunt așa de preocupați de bunăstarea mea ar putea să mă lase să mă plimb prin parcul din jurul... institutului? Dar aparent nu sunt încă suficient de stabilă. Mereu trag draperiile la loc atunci când termin întrevederea cu Daria.
          Ce mă înnebunește la „camera mea" e albul imaculat în care sunt vopsiți pereții. Mă dor ochii. Prefer să fie întuneric, așa pot gândi mai bine. Hector pare să fie de acord cu mine. Nu, nu vorbesc cu feriga. Adică vorbesc, dar nu îmi răspunde, că doar nu sunt nebună. Nu după standardele mele, cel puțin. Ei încearcă să mă facă să cred altceva, dar eu știu ce am văzut. Ți-ar plăcea să îți spun? O să o fac, dacă promiți că mă crezi. Ei nu m-au crezut, dar asta pentru că deja își făcuseră o părere.
          Așadar, o să își spun. Dar nu chiar acum. Trebuie să ai răbdare, și eu am. Bine, eu nu am de ales. Se pare că nici tu nu ai, dacă vrei să-mi auzi povestea. Povestea! Ce cuvânt! Face să pară totul... o închipuire, ca și cum ceea ce urmează să spun nu ar fi veridic. Poate chiar nu e. Uneori îmi e greu să-mi dau seama. De aceea scriu. Iau carnetul pe care mi l-a dat Daria și încep să îl răsfoiesc. Primele câteva pagini sunt pline cu impresii care cred că ar face-o mulțumită. De la jumătate, acesta pare gol, însă abia acolo începe adevărata Poveste. Sigur, nu se poate vedea, fiindcă am scris-o cu cerneală invizibilă. Mă rog, vorba vine. Știți pixurile acelea cu care scrii și nu se vede nimic decât dacă luminezi pagina? Ei bine, asta am folosit și eu. Nu mă întrebați cum am reușit să fac rost de așa ceva aici. Am metodele mele. Deci... scriu ca să îmi amintesc. Scriu, pentru că altfel nu mai știu ce e adevărat. Scriu pentru că cineva, cânda, trebuie să știe ce s-a întâmplat. Nu mi-am omorât părinții. Bine, am făcut-o, dar nu e ceea ce credeți. Nu eram eu. Adică eram eu, dar...

          Simt cum inima începe să îmi bată mai tare și parcă nu mai pot să trag aer în piept. Trebuie să mă forțez să respir, respirații lente, profunde. Măcar m-a ajutat și Dr. Daria cu ceva, mi-a spus ce să fac atunci când am atacuri de panică. Și mereu am atunci când mă gândesc la ei, pentru că nu cred că știau că aia nu eram eu, nu cu adevărat, atunci când au... plecat. Mă dau jos din pat, mă așez pe podea, îmi bag capul între genunchi si mă forțez să respir. Funcționează, pentru că încet-încet încep să-mi revin. Iau din nou carnețelul și îi desfac coperta dublă. Scot de acolo fotografia părinților mei și o privesc îndelung.
Aș vrea să știe că i-am iubit, că îi iubesc. Și trebuie să găsesc o metodă să ies de aici și să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Nu știu cum am reușit să păstrez fotografia, fiindcă ei mi-au luat toate obiectele personale atunci când m-au adus aici, cu două luni în urmă, dar presupun că era prea importantă pentru mine, ca să nu găsesc o cale să o am lângă mine. E tot ce mai am, care să-mi amintească de ei. Și să-mi amintească să nu renunț. Privesc imaginea în continuare, aducându-mi aminte de momentele de acasă, în care ne simțeam bine împreună, doar coceam o prăjitură cu mama sau lucram în grădină cu tata, tot ce conta era că stăteam toți. Acum mă consolez cu amintirile. Bag poza înapoi în copertă și mă urc în pat, încercând să îmi fac ordine în gânduri și să revăd, pentru a suta oară, ce s-a întâmplat înainte și să îmi dau seama ce anume m-a adus aici. Retrăiesc intens fiecare fragment de amintire, apoi totul devine negru.