Ce a fost înainte?...

Cineva ca mine

                Sunetul tocurilor ei pe podea o enerva. Felul lent în care mișca lingurița, amestecând în ceașcă era parcă în ciuda ei, ca și cum nu ar fi avut nicio grijă pe lume, niciun alt loc în care să fie. Dacă era să fie sinceră, chiar nu avea alt loc în care să fie, doar era obligată să stea aici. Dar totuși! Parcă o făcea intenționat, să vadă dacă urma să izbucnească. Nu, nu avea s-o facă. Nu i-ar fi dat satisfacția asta pentru nimic în lume. Măcar asupra reacțiilor sale să aibă control, dacă oricum era obligată să trăiască după cum stabiliseră alții.

                 -Cum te simți astăzi, o întrebă Daria, luând de pe masă ceașca în care terminase de dizolvat zahărul și întorcându-se să se așeze pe scaunul din fața ei.

               -Ca și cum abia aștept să-mi încep o nouă zi ca deținută, îi răspunse fata, cu fals entuziasm.

                Daria lăsă ceașca pe mânerul scaunului și se întinse în spate, către fotoliul pe care era aruncat carnețelul în care-și nota evoluția tuturor pacienților. Eliza, pacienta de astăzi, își dădu ochii peste cap la gestul femeii, dar nu comentă.

             -Tu nu ești o deținută, Eliza, accentuă Daria fiecare cuvânt, asigurându-se că îl pronunță pe fiecare în parte cât se poate de lent și de răspicat. Pe fața Elizei se întinse un zâmbet care nu avea nicio urmă de amuzament, dar nu comentă nimic.

           -Spune-mi, te rog, ce te face să te simți ca o deținută?

            Trecură câteva zeci de secunde în care cele două se priviră în tăcere, analizându-se una pe cealaltă, ca și cum dacă ar fi cedat și ar fi făcut primul pas, cealaltă ar fi avut de câștigat ceva pe care niciuna din ele nu ar și-ar fi permis să-l piardă. În cele din urmă Eliza începu să se foiască pe scaun, simțindu-se stingherită de privirea Dariei, care nu o părăsea nicio clipă.

             -Pe bune?! cedă Eliza, într-un final.

             -Da, Eliza, pe bune. Mi-ar plăcea să-mi spui ce gândești, probabil că aș putea să fac puțină ordine în gândurile tale. Nu ar strica, nu, să ai mai puține lucruri care se tot amestecă în capul tău. De asta sunt eu aici, să te ajut să îți clarifici lucrurile, spuse Daria, în același timp în care se aplecă să își atingă palma de mâna Elizei.

             Fata își dădu din nou ochii peste cap, gest pe care oricum îl făcea frecvent, dar parcă mai mult în ultimul timp. De vreo două luni încoace, mai exact, dar nu asta contează acum. Ajungem și acolo...

            -Apreciez sincer ajutorul, replică, nesinchisindu-se să-și ascundă sarcasmul și scuturându-și ușor mâna, ca să se elibereze de apăsarea Dariei.

           -Deci?

            -Deci, în caz că nu era evident, faptul că trebuie să respect un program strict, că sunt obligată să particip la aceste ședințe care ar trebui să mă facă să mă simt în siguranță sau așa ceva și mâncarea mai rea ca cea de spital, sunt destul ca să mă facă să mă simt prizonieră, nu crezi?!

            -Totul e spre binele tău. Toți am stabilit asta. Știi de ce ești aici, accentuă Daria fiecare cuvânt. Ai fi preferat...

           -Aș fi preferat să fiu și ascultată, dacă mă puneți să vorbesc, dar presupun că dacă nu dau răspunsurile pe care le căutați voi, nici nu vă mai obosiți.

          -Ce ai vizat azi-noapte, Eliza?

          Eliza oftă, înfrântă, înțelegând că subiectul anterior era unul închis și că, oricât ar insista, femeia din fața sa va rămâne concentrată pe ceea ce stabilise deja.

          -Nimic.

          -Nimic?

         -Nimic, asta am spus, nu?

          Daria îi oferi o urmă de zâmbet, apoi se ridică și se îndreptă spre masa din spatele ușii, de pe care luă o ceașcă și o umplu cu același lichid cu care o umpluse și pe a sa, din care uitase să bea. Probabil se răcise deja. Se întorse la Eliza și îi întinse ceașca. Fata nu făcu nicio mișcare să ia ceașca.

        -Nu beau cafea.

        -Nu e cafea, e ciocolată caldă.

         Eliza prinse ceașca și o îndreptă spre buze, adulmecând aroma puternică, dar nu bău. Păstră recipientul în poală, în timp ce Daria își reocupa locul pe scaun.

         -Care e motivul pentru care nu ai visat nimic, ai avut un somn netulburat sau nu ai dormit deloc?

        -Umm, nu prea mai visez, spuse Eliza, ezitantă.

         Daria o privi câteva secunde din cap până în picioare, ca și cum ar fi încercat să își dea seama ce ascundea, apoi încuviință și spuse:

         -Foarte bine, poate că în sfârșit începi să te liniștești. Poți pleca, ne vedem joi și atunci...

        -Joi?

        -Da, Eliza, joi. Ești nerăbdătoare să ne revedem? continuă Daria cu jumătate de rânjet.

         -Sigur, însă răspunsul fu acompaniat de obișnuitul și aproape involuntarul dat peste cap al ochilor.

         -Pe joi, atunci.

         -De ce ne vedem abia peste trei zile?

          Daria făcu o pauză, cântărind întrebarea, încercând să-și dea seama dacă ar trebui sau nu să fie sinceră sau dacă oferirea prea multor informații însemna că ceda cumva în fața Elizei. În cele din urmă hotărî că ar putea să arate puțină înțelegere.

        -Voi fi plecată zilele astea, am mai găsit pe cineva ca tine, care are nevoie să fie îndrumat.

        -Cineva ca mine, întrebă Eliza, încruntătura de pe fața ei semnificând nu doar confuzie, dar și un soi de dezacord în ceea ce privește întreaga situație.

         -Cu mintea tulburată, adică, termină Daria discuția și se ridică, întinzând mâna către Eliza. După ce o ajută să se ridice își mută mână pe umărul fetei, strângându-l ușor și o conduse către ușă, oferindu-i un zâmbet artificial.

        -Nu uita, dacă își amintești și alte informații, să le notezi în agenda pe care ți-am dat-o. Și ai grijă să ai un somn cât mai liniștit. Ce trebuie să știi mereu, Eliza?

          Fata oftă, însă se grăbi să răspundă, fiindcă abia aștepta să scape de această ședință, care deja îi dădea dureri de cap. În plus, știa că Daria nu ar fi lăsat-o niciodată să plece fără să aibă răspunsul pe care-l aștepta. Așa că alese din nou calea ușoară și îi făcu pe plac.

        -Visul și realitatea sunt două lucruri diferite, iar când mintea încearcă să mă facă să le amestec, trebuie să mă întorc către vocea rațiunii, să mă lupt cu propriile percepții, așa cum și mintea mea se luptă cu mine.

        -Foarte bine, bravo, dădu Daria aprobator din cap. Să ne vedem cu bine! Ești o fată deșteaptă Eliza, cred că te îndrepți spre calea cea bună.

          Eliza așteptă să vadă ușa închizându-se, apoi porni pe holul îngust, către camera sa. Sau cum o numea ea, către „celulă". Bine, nu era chiar o celulă, fiindcă era curată și îngrijită, avea tot ce îi trebuia – un pat, un birou, câteva cărți (toate literatură clasică, fiindcă mintea ei tulburată nu avea nevoie de alte povești cu zâne, care să o neliniștească și mai mult, după cum decisese Daria), chiar și o ferigă în colț, lângă geam. Încă era uimită că nu era condusă către celula, pardon, camera ei, în fiecare zi, la ce reguli stricte aveau, dar dacă stătea să se gândească bine, nici nu prea avea altundeva unde să se ducă. În primele zile în care ajunsese aici, încercase să exploreze cât mai mult, cu fiecare ocazie, dar ușile pe care le încercase nu se deschideau, iar până la urmă renunțase. Se pare că erau bine pregătiți și foarte organizați. Norocul ei! De atunci trecuseră două luni și încă nu era sigură ce voiau de la ea. Dar ea ce voia?