Ce a fost înainte?...

Cu mintea tulburată

          Mă trezesc în întuneric, chircindu-mă, un curent puternic pătrunzându-mi adânc în oase. Încerc să mă dau jos din pat, dar când vreau să îmi sprijin mâna de tăblia lui descopăr că sunt așezată pe ceva moale, dar rece și umed. Mijesc ochii, sperând să reușesc să disting ceva în negura care mă înconjoară, dar nu cred că e cea mai bună idee, fiindcă am impresia că am înnebunit cu adevărat. Umbre vagi ale copacilor se întrezăresc în apropiere și îmi dau brusc seama că nu mă mai aflu în celula mea obișnuită, ci într-o pădure. Să fie parcul care înconjoară institutul?! Nu am mai umblat în somn până acum, dar în ultimul timp am făcut o grămadă de lucruri pe care nu le mai experimentasem înainte, deci este o posibilitate.

          Privesc în jos și descopăr că sunt de fapt așezată pe un covor de mușchi. Mă ridic încet, încercând să nu fac prea mult zgomot, fiindcă încă nu sunt sigură unde mă aflu sau ce se găsește prin jur. Sigur, Dr. Daria este destul de înfricoșătoare, dar același sentiment mi-l trezesc și un urs sau o pisică sălbatică și aș prefera să nu mă întâlnesc cu niciunul dintre acestea astă seară.

          Și acum ce? O să mă „plimb" pur și simplu prin pădure, sperând că o să găsesc drumul înapoi? Sigur, pentru că abilitățile mele de orientare sunte excelente! Mai bine stau pe loc și aștept să mă găsească cineva. Fără îndoială că o să plece să mă caute de dimineață, când își vor da seama că nu e nimeni în cameră, care să primească micul dejun. Aș putea face asta, dacă nu ar fi așa frig aici. Mereu m-am lăudat cu capacitatea mea de a mă descurca în orice situație: acum e timpul s-o dovedesc. Să vedem... care e primul lucru care trebuie făcut atunci când te rătăcești (deși eu nu m-am rătăcit, practic am aterizat în mijlocul acestei... încurcături?). Aș putea încerca să găsesc mușchi pe trunchiurile copacilor, în felul ăsta aflu în ce direcție este Nordul. Nu că asta m-ar ajuta prea mult – nu știu dacă înspre nord se află clădirea pe care o uram atât de mult, dar în care acum sunt disperată să mă întorc. M-aș putea cățăra într-un copac, așa o să văd cât de departe sunt de institut și îmi voi da seama încotro să mă îndrept. Bine, ar fi de ajutor și dacă ar străluci vreo stea, fiindcă în momentul ăsta mi se pare că cerul este o infinită întindere întunecată, dar poate voi zări vreo lumină venind dinspre clădirea pe care o caut.

          Fac câțiva pași, căutând un copac suficient de înalt și de bogat în care să urc, dar mă opresc imediat ca trăsnită, realizarea pe care tocmai am avut-o fiind atât de bruscă și de șocantă, încât pentru câteva clipe nu mă mai pot gândi la nimic altceva și nu-mi mai pot controla propriile reacții. Ochii mi se măresc de uimire și aproape rămân cu gura deschisă, un val de aer rece pornindu-se fix în acel moment și făcându-mi părul să se îndrepte în toate direcțiile, blocându-mi vederea. Nu că mai priveam cu adevărat la ceva în clipa aia. Îmi închipuisem că ajunsesem aici fiind somnambulă. Imposibil! Nu o numesc celulă fără un motiv. Camera mea este încuiată de îndată ce pășesc în interiorul ei. Nu am voie să ies de acolo decât dacă cineva din personalul institutului vine să mă cheme, pentru a-mi îndeplini una dintre puținele acțiuni pe care le desfășor zilnic – ședințele cu Dr. Daria și, ocazional, drumuri la bibliotecă, pentru a-mi reîmprospăta colecția de cărți pe care oricum nu le citesc. Așadar, cum am ajuns aici? Nu-mi pot explica. Dar nu mai am timp să mă gândesc, fiindcă se aude un urlet puternic și înțeleg că presupunerea de care-mi fusese frică mai devreme, că ar fi animale sălbatice împrejur, se adeverește.

          Încep să fug, nemaiținând cont de direcția în care mă îndrept. Urletele se aud în continuare, din ce în ce mai puternice, ca și cum cu fiecare clipă care trece se adună și mai multe sălbăticiuni, atrase de o prezență nouă, prezența mea, în pădure. Mă cuprinde groaza și mă forțez să alerg mai repede, ca să mă îndepărtez de sunetele nopții. Simt cum vântul mă mușcă de față, iar crengile copacilor mai joși îmi zgârie pielea, fiindcă nu mai am timp să mă feresc, în goana mea de a scăpa de întinderea neagră care mă înconjoară. Cred că una dintre ramuri mi-a format o rană mai adâncă, pentru că simt o arsură puternică în palma stângă, urmată de o serie de alte înțepături succesive, în tot corpul. Inima începe să-mi bată într-un ritm amețitor și am impresia că rămân fără aer, în momentul în care ceva mă gâdilă pe picior. După alte câteva sprinturi ajung într-o zonă liberă, în care copacii lasă loc luminii lunii să pătrundă. Cu coada ochiului îmi privesc una dintre mâini și mă opresc brusc, împiedicându-mă și căzând în iarbă.

          Crezusem că acum câteva clipe cunoscusem frica, dar sentimentul de acum depășește cu mult senzația dinainte. Nu mă pot ridica de jos, nici măcar nu îmi doresc să o fac. Nu știu dacă se mai aude vreun urlet sau dacă mai bate vântul, nu pot să formez nicun gând coerent, niciun sunet nu ajunge la mine și nu reușesc să simt nimic. Mintea îmi este invadată de o singură imagine, de ceea ce am văzut înainte să mă prăbușesc: mâna mea, acoperită de milioane de peri scurți, aspri și aproape cenușii, peri pe care i-am mai văzut înainte și de care crezusem că scăpasem.

          Poate a fost doar o părere, poate am fost păcălită de felul în care luna s-a reflectat pe pielea mea sau poate faptul că mă aflu în întuneric, înconjurată de viața sălbatică, are un efect mult prea intens asupra mea. Poate am citit prea multe povești. Dar sigur nu e așa. Știu că nu e, dar prefer să amân inevitabilul, prefer să îmi închipui că totul e în regulă, pentru încă alte câteva secunde. Așa mi-am spus și prima dată. Am crezut că mă înșală părerea, că eram plictisită și că am început să inventez chestii, am apelat la fiecare variantă posibilă... dar efectele nu dispăreau.

          Trebuie să fiu sigură, trebuie să mă conving că ce am văzut e real. Îmi spun că trebuie să deschid ochii. Mă imaginez făcând asta, mă concentrez pe fiecare acțiune pe care o am de făcut, fiindcă altfel panica mă va lăsa paralizată. Vizualizez felul în care îmi strâng pleoapele, mă forțez să îmi ridic capul și deschid fără grabă unul dintre ochi. Îl las să se adapteze la slaba sursă de lumină care vine de la lună, sperând să fi visat și să nu fiu de fapt în pădure, ci în încăperea pe care am ajuns să o consider camera mea. Deschid și celălalt ochi, apoi clipesc, pentru a scăpa de steluțele care îmi încețoșează privirea, din cauză că am strâns prea mult ochii înainte. Îmi ridic fără tragere mână, până ajunge în lumină, dar deja știu ce urmează să văd, înainte să apuc să o privesc. Îmi simt mâna diferită, mai grea, la fel ca tot corpul.

          Încerc să mă ridic, dar îmi este greu să mă stabilizez pe picioare, fiind nevoită să mă adaptez noii forme a corpului. Ai vrea să-ți spun care e această nouă formă? O să-ți spun, dar mi-e teamă că dacă o să rostesc cuvintele cu voce tare, totul va deveni real. Momentan, încă mă pot preface că e doar un vis. Odată ce sunt sigură că pot sta fără sprijin, încep să privesc în jur, să observ ce se află în apropiere, pentru a mă putea orienta. Vântul continuă să bată, dar acum nu mă mai deranjează, sunt protejată. Pielea îmi e mai aspră, iar mirosul ascuțit îmi dă de înțeles faptul că sunt aproape de institut. Simt izul soluțiilor de curățat și a florilor de cireș care au înflorit în copacii din mica grădiniță care înconjoară clădirea. Deoadată aud urletele de mai devreme, mult mai intense și mai puternice decât înainte. Fac câțiva pași ezitanți, apoi simt cum una dintre sălbăticiuni, rude de-ale mele, se apropie cu rapiditate de locul în care mă aflu. Încep să fug, dar nu reușesc să fiu suficient de rapidă. Mă înclin, rămânând în patru labe, vecinătatea cu pământul aducându-mi un echilibru bine-cunoscut și prind viteză. Mă apropii de marginea pădurii, dar simt prezența uneia dintre creaturile nopții în spatele meu. Încerc să măresc viteza, dar același lucru îl face și ea și știu că e mai puternică. Încep să îmi pierd suflarea, în momentul în care simt respirația ei caldă în ceafa mea. Închid ochii și mă pregătesc să mă apăr.

          Capul îmi zvâcnește și mă ridic brusc, deschizând ochii. Mă aflu în celula mea, dezorientată și cu hainele îmbibate de transpirație. Respir sacadat și încerc să îmi dau seama ce s-a-ntâmplat. Îmi duc mâna în dreptul inimii și o simt bătând cu putere. Ca și cum aș fi alergat. Sau ca și cum aș fi avut un vis care m-a speriat. Mă cuprinde ușurarea când înțeleg că am avut un coșmar. Sigur e karma care vine de la faptul că am mințit-o pe Dr. Daria. I-am spus că nu mai visez, dar am crezut că nu e relevant, nu mai avusesem vise atât de reale de ceva vreme. Încep să mă calmez și iau guri mari de aer, ca să îmi stabilizez respirația. Mă ridic ezitant din pat, parcă nefiind convinsă în totalitate că ceea ce tocmai am trăit nu s-a petrecut și îmi ridic mâna în dreptul ochilor, doar ca să fiu sigură. Totul normal; degetele mele obișnuite, puțin prea scurte ca să arate bine, cu unghiile cărora nu le-ar strica o lăcuire și cu pielițele jupuite aproape în totalitate. Abia acum sunt pe deplin liniștită. Nu sunt mulțumită de felul în care îmi arată unghiile, trebuie să scap de obiceiul de a le mușca de fiecare dată când sunt stresată, dar cel puțin sunt așa cum ar trebui să fie mâinile omenești. Mă îndrept către dulap, pentru a-mi schimba hainele prea ude pentru a rămâne îmbrăcată în ele pentru restul nopții. Deschid ușa și încep să caut unul dintre tricourile mele vechi, din cele confortablie, care au făcut găuri de la atâta purtat, dar ochii îmi fug către oglinda de pe ușa șifonierului și rămân neclintită, ca hipnotizată, privind la petele de noroi de pe pijamale. Crezusem că am scăpat de asta...