Heavy Rain

2

2

(Tată şi fiu)

__________________________________________________________________________________________________________

Dată: 2011 (după doi ani)

Ploaie: Necunoscut

__________________________________________________________________________________________________________

Strada era inundată, trotuarul era plin de bălti, iar fiecare persoană îşi aştepta copilul cu cel puţin două umbrele.

Înveşmântat cu o geacă de piele, veche la prima vedere şi cu o pereche de trening subţiri, aştepta în faţa unităţii de învăţămânmt. Privirea îi era miloasă; ochii-i erau mici, pleoapele îi erau grele, buzele nu arătau nicio urmă de compasiune, iar atitudinea sa părea nonşalantă. Observă bucuros, poate după mult timp, cum fiul său, doborât de un rucsac mai mare decât el, iese de pe uşa şcolii, fără să îi pese că plouă sau că e îmbrăcat subţire.

- Hei, Shaun! salută Ethan cu o atitudine pozitivă.

- Salut, tată... răspunse pe un ton oblogit, înaintând către vehicul.

Îşi coborî capul, observând că din nou atitudinea lui este distantă. Îşi dorea ca Rosalie să fie aici, să îl ajute, să îl certe când ceva nu era bine; visa la viaţa de acum puţin timp.

Uşa se trânti puternic, făcându-l să observe că timpul a trecut şi că nimic nu mai era ca acum câţiva ani. Cu braţele încrucişate înaintea ploii, se deplasă către maşină, călcând în fiecare petec de apă, udându-se. Deschise uşa rapid, după care îşi lăsă capul în jos şi pătrunse în interior. Îşi puse centura şi roti de chei, după care fixă oglinda în dreptul copilului, observându-i comportamentul solitar. Îi zâmbi prieteneşte, după care trase frâna şi porni către casă.

La câteva străzi distanţă, parcă maşina şi, aşteptând să coboare întâi copilul, îl urmă. Uşa se deschise lent, cu un scârţâit lung şi iritant. Shaun intră primul în casă, cu paşi mărunţi, aruncând ghiozdanul în colţul din partea dreaptă a holului. Tatăl deschise uşa imediat după el, trântind pe dulapul de alături o stivă de hârtii, majoritatea facturi. Îşi dezbrăcă haina udă, după care o propti de balustrada scărilor şi aprinse lumina. Îşi privi fiul făcând din nou, pentru a nu ştiu câta oară aceleaşi lucruri după şcoală; îşi arunca întotdeauna obiectele unde dorea şi îşi deschidea televizorul, urmărind anumite desene animate cu un caracter molipsitor. Se aşeză comod pe canapea, fără să se descalţe şi nu îşi mută privirea deloc de pe ecran.

Ethan privi spre bucătăria sărăcăcioasă, unde, pe colţul meselor de gătit, se ivea un program zilnic, care-l ajuta să ţină pasul.

Se deplasă fără să îi vorbească fiului şi se opri să privească micul afiş. Acelaşi program; de la ora patru şi jumătate, putea mânca anumite gustări, după care, până la ora temei, la şase, se putea odihni. De la ora şapte putea sta la televizor, după care trebuia să doarmă. Îşi imagina dacă asta-l va ajuta în vreun fel să îi schimbe starea copilului, dar deocamdată nu avea idee ce ar putea face.

Îşi întoarse corpul şi, trist, se îndreptă către living, însă, brusc, se opri lângă un perete şi aruncă o privire în jur. Îşi aducea perfect aminte de vechea sa casă, de soţia care îl săruta întotdeauna, de călduroasele paturi, de imaginea dimineţii încântătoare..., acum tot ceea ce vedea era ceva ce abia şi-a permis: o casă mică şi îndesată, cu un etaj mic. Parterul conţinea bucătăria şi livingul, unde, podeaua era ancorată de un linoleum vechi şi închis la culoare. Din fericire, pentru el, a câştigat o mică parte din vechea casă, iar bucătăria nu ducea lipsă de prea multe aparate electrocasnice, ci de mâncare. O pată necurată încă-i era gravată în inimă şi în suflet; nu şi-a imaginat niciodată unde şi în ce mod ar putea ajunge la o astfel de situaţie. Viaţa lui nu mai era cum a fost.